Nicu Sabău este, de fapt, Nick Sava, un scriitor (pe moment - notă N.S.) moldovean (din Moldova noastră, nu a lui Voronin!), emigrant în Canada. Autorul este un foarte bun eseist (după cum vom dovedi şi cu un eseu pe care i-l vom publica în revistă, dar şi cu o cronică la un volum pe care ni l-a trimis. Aici, Nick Sava îşi ia numele neaoş românesc de Nicu Sabău şi repovesteşte năzdrăvăniile lui Păcală. Recunosc că nu recitisem memorabilele aventuri ale celui mai popular erou comic român de când eram copil. Le-am parcurs acum repovestite de Nicu Sabău din Canada şi mi-am dat seama că nu uitasem mai nimic. Autorul nostru le repovesteşte în limbaj (post)modern, mai „umblă” puţin la ele, dar spiritul popularului personaj rămâne intact: aceeaşi isteţime, acelaşi umor de situaţie şi de limbaj, aceleaşi legende nemuritoare. Un Păcală din Uniunea Europeană!

Revista Arges, mai 2009
Specatolul literaturii

Nick Sava, autorul cărţii "În care Păcală..." se înscrie în linia povestitorilor veritabili ai literaturii române şi-n acelaşi timp adoptă un nou mod de abordare a isprăvilor lui Păcală, atât din punctul de vedere al structurării materialului cât şi în conturarea caracterului eroului principal, arhicunoscut în folclorul românesc.

Undeva, pe un site, o cititoare îl acuza de lipsă de originalitate pe motiv că « au mai fost şi alţii care au scris poveşti cu Păcală ». Afirmaţia e corectă până la un punct, iar autorul nu-şi arogă nici pe departe dreptul că « a descoperit America » şi, totuşi, cartea sa e cât se poate de originală. Nick Sava este în primul rând un mare povestitor care deja şi-a creat un stil, având  în acelaşi timp mare preţuire pentru imaginea plastică, pentru picturalitate, cu o capacitate fabulatorie şi cu un discurs care-l pun alături de marii povestitori ai literaturii române, fără nici o exagerare. Pe cât de bun prozator este, tot atât de bun pictor se dovedeşte a fi, drept dovadă a măiestriei sale de artist plastic stând picturile cu care a îmbogăţit volumul de faţă şi, care pledează pentru ineditul cărţii. Talentul său, formă a emanaţiei spontane a instinctului artistic, e dublat de exploatarea subtilă a culturii, pentru că, aşa cum spune şi Al. Paleologu, nu poate să existe un mare artist fără o cultură solidă. Fin cunoscător al literaturii populare, autorul foloseşte un limbaj autentic, pitoresc, îmbibat de expresii şi ziceri populare punând amprenta oralităţii stilului.

Cu Păcală, autorul marchează debutul în volum, dupa ce, încă din anul 2000 devenise redactor-şef al revistei « Atheneum » - revistă de cultură a românilor de pe coasta de Vest a Canadei - în care începuse să publice bucăţi din cărţile viitoare. Faptul că s-a apucat să repovestească năzdrăvăniile lui Păcală într-o viziune proprie, s-a datorat unor împrejurări pe care el le-a dezvăluit în prefaţa cărţii. Parafrazându-l pe Rilke, care sfătuia pe un tânăr poet să nu scrie decât dacă i se pare că într-adevăr fără asta, lumea ar putea pieri, Nick Sava s-a apucat să rescrie povestea lui Păcală tocmai pentru a menţine viu spiritul românismului din diaspora. Departe de ţară fiind şi trăind drama dezrădăcinării, cu durerea în suflet că şi comunitatea în care trăia pierduse de voie, de nevoie,  contactul cu acele valori care îi dădea marca identităţii, a considerat că singurul personaj capabil să reînnoade firele nevăzute ale celor de acolo cu ţara, nu poate fi decît cel mai cunoscut erou popular, un adevărat arhetip al românilor de pretutindeni. Până la urmă, a povesti înseamnă a supravieţui, a-ţi păstra identitatea...

Dacă la ceilalţi povestitori snoavele cu Pacală nu urmăreau în mod special o anumită traiectorie, în cartea de faţă, eroul porneşte într-o adevărată călătorie iniţiatică şi, din Păcală cel aparent nărod din primele povestiri, care trăieşte de azi pe mâine, fără să-l intereseze prea mult  ce se petrece în jurul lui, în capul căruia nu încăpea dimensiunea conotativă a limbii, luând ca atare tot ceea ce i se spune, în final ne întâlnim cu un personaj maturizat, capabil să conducă destinele unei comunităţi. Şi toate astea, după ce a umblat prin multe locuri, în care s-a confruntat cu diferite situaţii, încercând de fiecare data să restabilească echilibrul lumii, intrând în conflict cu toţi cei ce aduceau prejudicii comunitaţii prin statutul lor, incompatibil de cele mai multe ori cu modul în care participau la viaţa cetăţii.

Păcală din poveştile copilăriei noastre este eroul fără vârstă, acelaşi în orice împrejurare, pe care îl putem întâlni oriunde şi oricând şi care, de fapt, are tot ceea ce-i mai tipic ţăranului român, un fel de paradox existenţial; chiar daca viaţa grea  pe care o duce ar trebui să-l îndemne mai degrabă spre pragmatism, de cele mai multe ori e total ineficient prin atitudinea sa contemplativă şi prin înclinarea sa mai mult spre partea derizorie a lucrurilor. Cel din cartea de faţă ne este contemporan, autorul aducându-l din memoria comună, printre noi şi făcându-l să evolueze din punct de vedere intelectual. Ba, în plus capătă şi ceva trăsături  definitorii pentru  eroii altor culturi: înţelege că râsul nu-i suficient pentru îndreptarea unor tare, că chiar îi pasă de concetăţenii săi şi numai implicându-se poate să schimbe ceva. De aici şi finalul povestirii în care propune o soluţie radicală prin înecarea  celor ce deţin puterea în sat şi stau în calea progresului comunităţii: numai tăind răul de la rădăcină se poate pune o temelie nouă şi lucrurile pot intra pe făgaşul normalităţii.

Nick Sava face parte din categoria scriitorilor lucizi, care visează cu ochii deschişi la o societate mai bună şi crede cu tărie în rolul civic si civilizator al artistului. Nu întâmplător şi-a ales un personaj atât de pitoresc care, sub masca unei inteligenţe disimulate, colindă lumea în lung şi-n lat rezolvând conflicte majore, cu înţelegere ludică şi plină de umor. Lumea e mediocră, de o seninătate naivă şi acceptă mult mai uşor împământenirea unor năravuri decât să lupte fătiş cu nedreptăţile pe care le înfăptuiesc cei ce ajung vremelnic în fruntea comunităţilor. Doar un personaj precum Păcală mai poate împărţi dreptatea şi institui ordinea pierdută. Prin râs, printr-o inteligenţă debordantă şi printr-un limbaj polisemic, conotativ, capabil să sugereze două sau mai multe sensuri deodată, eroul nostru reinstituie ordinea şi normalitatea, creând astfel condiţiile propice evoluţiei comunităţilor prin care trece.              

Cartea « În care Păcală... » este o carte plină de viaţă, care nu poate decât să îmbogăţească orice bibliotecă, cu atât mai mult cu cât imaginile aparţin tot autorului; e o carte pentru toate vârstele, a cărei citire, cu siguranţă, dă cititorului speranţa într-o lume mai bună şi că, undeva, într-un colţ din România, poate se va naşte un Păcală care, cu zâmbetul pe buze şi cu dreptatea în suflet, va pune umărul la o adevărată schimbare a societăţii. Atunci, nu vom mai căta în urmă cu nostalgia paradisului pierdut, ci vom încerca cu luciditate şi responsabilitate să-i fim alături lui Păcală, pentru ca urmaşii lui să se perpetueze în aceleaşi margini de lume şi nu pe tărâmuri străine.

Şi, ca să închei într-o tonalitate mai veselă, citind despre năzdrăvăniile lui Păcală în viziunea lui Nick Sava, descopăr un lucru inedit : Păcală primeşte în dar de la Dumnezeu, « un cimpoi din ţânţar ». Am stat şi m-am gândit şi, pentru că nu reuşeam să-mi explic cum stau lucrurile în nici un chip - « fabulaţie,dar până unde, îmi zic ? », mă duc direct la sursă. « Păi, pe vremea când eram în Yukon, în Whitehorse era un local pe uşa căruia era răstignit un ţânţar cam de-un cot care, ce ştiu eu, cum şi din ce-l făcuse proprietarul. Şi, deasupra lui sta scris cu litere de-o şchioapă: « Ţânţar împuşcat în Yukon ». Când l-am întrebat pe proprietar care-i povestea lui, mi-a spus că-l pusese pentru yankeii care, după ce plecau din Yukon, nu pridideau să se mai vaite de ţânţarii din zonă. Aşa că, hâtru din fire, proprietarul localului « a împuşcat obiectul delict » ce putea să-i strice afacerea şi l-a răstignit pe uşă în văzul tuturor... »

Şi, uite aşa se scriu poveştile. Nick Sava la rândul lui a imaginat cimpoiul primit de Păcală de la Dumnezeu, sub forma acelui ţânţar, căci, cum altfel poţi da replică unora care deformează adevărul decât cu una mai gogonată, dar poleită cu haina verosimilităţii? Până la urmă, cel mai bun leac în vindecarea prostiei e râsul, pentru că ar fi destul de greu de trăit dacă le-ai lua prea în serios pe toate...

m.s. 07.04.2009