Mă aflu pe o bancă în spaţiul întunecat, murdar şi urât mirositor al sălii de aşteptare din Autogară. Pe câteva bănci dorm călători matinali, cu vreo pungă sau servietă sub cap; unii desculţi (ciorapii slinoşi, cu găuri prin care se iţesc degetele sau călcâiul ajută din plin la mirosul pestilenţial al sălii), alţii acoperiţi cu ziare, cu gurile căscate din care se ridică un sforăit sincopat şi, eventual, un iz de băutură ieftină. Am noroc, pe banca din faţa mea stau trei persoane tăcute, îmbrăcate cuviincios, cu genţi în braţe şi cu încălţările curate. Nu dorm, nici nu miros. Par doar cam triste. Când şi când mă aţintesc cu privirile puţin adormite, dar pline de curiozitate.

- Săru'-mâna, domnişorule, zice la un moment dat unul din ei (stă pe marginea stângă, puţin câş faţă de mine. Are în braţe o geantă dolofană, din piele artificială maronie. Poartă costum bleumarin cu dunguliţe rozulii, cămaţă destul de albă şi cravată boţită. Seamănă cu un funcţionar de stat, poate inspector şcolar, îmi zic, după care îmi spun că inspectorii nu umblă cu autobuzul, mai nou...)

- Bună dimineaţa, îi răspund, încercând să îi cuprind pe toţi trei în bineţe. Al doilea bărbat, aşezat pe marginea dreaptă a băncii, mormăie ursuz ceva, dar femeia, aşezată la mijloc, îmi răspunde, zîmbind:

- Bună să fie şi a matale, domnule, cum ţi-o fi inima.

Neavând să mă plâng de inimă, îmi zic că mi s-a menit de bine...

- Şi matale tot la oraş? continuă femeia discuţia.

- Tot, am confirmat eu, deşi nu era nevoie. Singurul autobuz ce urma să plece din autogară avea ca destinaţie municipiul capitală de judeţ, aflat nu foarte departe.

- Tot la Starea Civilă? mă iscodi mai departe femeia. Era trecută de prima tinereţe, înaltă şi slabă, îmbrăcată într-o rochie din material deschis cu flori mari, verzui cu accente albastre, cu danteluţă la gât şi pe umeri, deasupra braţelor goale. Pe geanta din piele bej - de asemenea destul de voluminoasă - avea împăturit un pulover dintr-un material pufos de culoare lila. În picioarele goale purta nişte sandale decupate la spate, cu un toc nu foarte înalt, de culoare bej. Mi-era greu să o încadrez profesional: poate învăţătoare?

- Ăăăă... nu. De fapt, eu mă întorc acasă, locuiesc în oraş...

- Aşa? se miră de formă ursuzul, nu foarte interesat. Şi el purta haine curăţele: pantaloni gri închis, cu genunchii lucioşi şi materialul uzat - dar proaspăt călcaţi. Bustul costeliv era îmbrăcat într-un sacou cu model „în brazi", verzui şi indigo pe fond gri deschis, desfăcut la nasturi. Cămaşa era albă, scrobită - dar desfăcută la gât întrucât nu purta cravată. Părea un funcţionar de stat, probabil în prag de pensie.

- Dar cu ce treabă la oraş aşa de devreme? schimbai vorba, în mine tresăltând pasiunea de jurnalist. La Starea Civilă? - îmi amintii eu întrebarea femeii.

Bărbaţii dădură din cap, trişti. Femeia, mai volubilă, completă:

- Da, domnule, mânca-i-ar ciorile, că ne poartă pe drumuri de luni de zile. De acolo ne ştim - dădu ea din cap spre stânga şi spre dreapta.

- Dar ce au cu voi?

- Nu ştim, domnule. Nu am făcut rău nimănui în viaţa mea! Vreo două muşte oi fi strivit, ştiu eu? - oare de aceea sunt pedepsit? Am ţinut posturile de peste an, m-am spovedit, părintele Grigore mi-a citit, nu trec prin faţa vreunei biserici fără să-mi fac cruce... Ochii bătrânului ursuz se aburiră parcă de lacrimi.

- Chiar aşa, zise femeia. Am mers tustrei în pelerinaj în Dobrogea, of! că la Sfântul munte nu-mi dau voie... Dar ce folos?

- Dar ce vi s-a întâmplat? nu înţelesei eu.

- Ce să te mai amărâm şi pe matale? zise „inspectorul". Sigur nu era inspector, îmi revizuii eu părerea. Un inspector, chiar şcolar, nu este amărât de nimeni - nici chiar de către Starea Civilă.

- Tot nu avem ce face până vine autobuzul, îi trasei eu de limbă. Mai umplem timpul...

- D-apoi, eu am cu ce mi-l umple, nu am nevoie de mers la oraş. Am copil de crescut, găini de hrănit, vaca zbiară în pătul... Oooof!... De la copil mi se trage.

- Da' ce drăcii a făcut? am întrebat, ştiind că nu se există copil cuminte.

- Face drăcii, confirmă femeia, da' acum nu are vină. Numai că a venit vremea să-l dau la şcoală.

- Asta e de bucurie, îmi dădui eu cu părerea.

- Aşa crezi, matale? Da' cum să-l dau, dacă dânsul nu are nume?

- Dânsul? Aha, copilul. Dar de ce nu are nume?

- Că eu nu-s măritată, de aia. Şi-i născut înainte de vreme, ca din flori cum se zice...

- Păi, nu ai fi singura care ai copii înainte de măritiş...

- Da' nu-i dinainte de măritiş, domnule. Eu nu-s dintr-alea! Da' uite că un prostălău de la Primărie scrise aiurea în certificat.

- Cum aşa? nu am înţeles deloc povestea.

- Păi, uite aici - scoase femeia din geanta doldora de hârtii, una din ele. Zice că bărbatul mi-a murit pe 10 august 1997, zice? Văzând încuviinţarea mea, continuă: Iar aici, pe certificatul de căsătorie, zice că ne-am căsătorit pe 21 ianuarie 1999 - zice? Iar copilul s-a născut - uite-aici! - pe 7 martie 2001! Eh?

- Cum dracu'? m-am scăpat eu. Cu „mortul" te-ai căsătorit?

- Păi nu era deloc mort, că el a murit anul trecut. Nu m-a durut capul - dar când să-l înscriu pe copil la şcoală, mi-au  zis: „Sub ce nume îl înscriem?" „Al lui." „Da, dar care e numele lui?" „Popescu, că aşa îl chema pe răposatul." „Nuu! doar n-o să puneţi numele răposaţilor! Ori al tatălui recunoscut legal, ori al mamei dacă nu era măritată." „Numai că eu  eram măritată, cu răposatul." „Cum o să fi fost măritată, dacă dânsul era decedat?"

Acum am înţeles că „dânsul" era de data  asta fostul bărbat, nu copilul...

- Da' am certificat de naştere, am zis - continuă femeia povestea. „Nuu! cum să fi fost măritată cu un decedat? Uite certificatul de deces, crezi că nu ştiu să citesc?!" Şi uite aşa mă poartă de atunci: ba să-i duc certificat că mortul nu a murit când a murit, ba că e de acord să dau copilului numele meu de fată, ba că trebuie să fie de acord să-i poarte copilul numele...

- Cine trebuie să fie de acord, n- am înţeles eu.

- Răposatul, nu-ţi spun?

- Şi e de acord? am făcut eu un spirit de glumă - dar femeii nu-i ardea.

- Păi, am fost la nişte spiritişti şi săracu' mi-a zis că-i de-acord, dar certificat nu mi-a putut da. După ce toţi cei prezenţi la şedinţă au dat declaraţii că au auzit cu urechile lor cum că răposatul era de acord, li s-a cerut să aducă adeverinţe că sunt sănătoşi. Au adus, că mi-s prieteni, dar crezi că a ajutat? Au cerut confirmare de la dânsul că pe data de 17 iunie 2008 a fost prezent la şedinţă. Plus, copie notarială după procesul- verbal al şedinţei, care să arate cine a fost preşedinte, ordinea de zi a şedinţei, cine a întocmit procesul-verbal...

- Matale ai fost la şedinţă? l-am întrebat pe „inspector".

- Eu, nu. Aveam de alergat după hârtii...

- Aha, nu sunteţi împreună în treaba asta...

- Nu, domnişorule, noi nu ne ştiam până să începem să umblăm pe la Starea Civilă...

- Şi, tu de ce mergi?

- Că vreau să mă însor. Vroiam, că femeia s-a săturat să tot aştepte... Acum, poate mă însor cu femeia asta de aici, că ne ştim durerile...

- Doamne fereşte! se sperie femeia. Să umblăm după alte acte? O să ajungă băiatul să meargă la facultate şi noi tot nu le terminăm!

- Şi ce probleme ai cu însuratul?

- Păi, n-ar fi probleme. Doar că mi-a cerut hotărâre judecătorească să îmi pot păstra numele.

- De ce să nu-l poţi păstra, nu am înţeles eu.

- Păi, dacă am divorţat?

- Şi ce dacă ai divorţat?

- Eeee, crezi că nu contează? Mi-a zis funcţionara: „se cere hotărâre? Se cere. Aduci hotărâre!"

- Se cere de la femei...

- Păi, vezi că nu ştii? Uite aici: certificat de căsătorie, certificat de naştere al ambelor părţi, certificate de naştere ale părinţilor ambelor părţi...

-Care părţi?

- Eu şi femeia de care am divorţat. Dar nu mă încurca! Aşa. Cerere de înaintare a divorţului, hotărârea judecătorească de divorţ definitivă şi irevocabilă, aprobare să ne păstrăm numele - toate în original, copie şi copie legalizată. Le am pe toate - între timp mi-a cerut şi dovezi, declaraţii ale martorilor, ale avocaţilor... Nu am declaraţia fostei că pot să îmi păstrez numele.

- Păi, de ce nu îi ceri?

- Pentru că nu ştiu de unde să o iau. Suntem divorţaţi de vreo cinci ani. S-a măritat cu unul de prin Patagonia, Chile... undeva prin sudul Americii. Nu îi aveam adresa. Acum, am aflat, i-am scris, dar nu mi-a răspuns. Am cerut Tribunalului să îi trimită o citaţie - dar toate vin la mine.

-Cum aşa?

-Sigur că da, că ea apare ca locuind cu mine. Nu i se schimbă adresa până când nu o dau în judecată să fie scoasă din spaţiu.

- Păi, de ce n-o dai?

- Unde s-o dau? M-am dus la poliţai, mi-a zis că nu e frumos să o las pe drumuri. Poate doar când s-or schimba buletinele, la zece ani. „Păi, domnule ofiţer, femeia s-a remăritat, e în Patagonia... sau Uganda?... nu stă pe drumuri." „Şi eu de unde ştiu? Fiecare cetăţean al României trebuie să aibă o adresă! Deci, ea are. Stă cu tine!" „Nu stă, domnule ofiţer, stau singur, am o garsonieră..."  „N-o vezi tu, asta e. Şi nu mă mai bate la cap, că îţi dau imediat locuinţă la arest!"

- Mda. Şi acum ce faci?

- Duc declaraţii de la toţi vecinii că nu au văzut-o pe fosta în ultimii cinci ani. Doar că mi-e teamă să nu zică că am omorât-o, vai de sufletul meu. Am dus declaraţii de la părinţii ei, dar au zis că nu le poate lua în consideraţie, fiind ele rude de gradul întâi...

- Şi matale? m-am întors spre bătrâior.

- Eh! mârâi acesta, eu ies la pensie. Doar că nu îmi pot calcula pensia, nu am destui ani de vechime...

- Cum aşa, nu ai plătit asigurări?

- Am plătit, cum nu? Am fost şi în sindicat. Dar îmi lipsesc vreo douăştrei de ani.

- De ce nu mai lucrezi? se miră femeia. Doar o să ai pensie mare.

- Da' de unde... Dar am făcut anii, am trecut de şaişcinci. Mă dau afară. Directorul are un nepot... dar ani de muncă nu am de-ajuns, deşi lucrez acolo de aproape patruzeci de ani. Cică sunt mort de douăştrei de ani.

- Cum mort? Te văd foarte viu.

- Tu mă poţi vedea. Chiar şi funcţionarul mă vede - dar „actele vorbeşte", zice dânsul.

Alt „dânsul"...

- Şi, ce  „vorbeşte actele"?

- Că am murit în 1985. Asta e.

- Cum, frate? Cum să fi murit? Ai fost în comă?

- Nici măcar. Aveam un şmecher, se ocupa cu Fondurile. Băgase acolo tot felul de nume, adunate de prin cimitir. Au închis ochii, erau buni morţii la votări, ba chiar şi doctorii îi trecuseră printre pacienţi. Nu ştiu cum a nimerit numele meu printre morţi... Acum nu îi pot convinge că eu sunt viu, că am lucrat în toţi aceşti ani.

- Păi, nu ai ştate de plată, facturi, bonuri, scrisori... care să ateste faptul că ai trăit şi muncit toţi aceşti ani?

- Ba am - bătu el cu palma peste servieta doldora de hârtii. Dar trebuie copii legalizate după ele. Declaraţii ale emitenţilor că ei le-au completat. Declaraţii de la popă că nu mi-a făcut slujbă de înmormântare şi de la gropari că nu m-au îngropat. Cel mai rău e faptul că nu există un certificat de deces! Deci, nu-mi pot elibera un certificat că am înviat...

- Numai să nu îţi ceară o declaraţie de la Sfântul Petru că ţi-a deschis Poarta...

- Taci din gură, nu cobi! se sperie bătrânul, care acum mi se părea mai mult trist decât ursuz.

 

Ajuns la oraş, am pus pe hârtie povestea aşa cum o auzisem şi am dus-o lui Şefu.

- Bă, tu ai aflat că îmi trebuie nişte certificate de la Primărie, se încruntă el spre mine. Vezi, poate te trimit să îmi aduci un certificat parafat, ştampilat, cu declaraţii autentificate, că nu eşti prostănac...

Dar, învăţasem şi eu lecţia; începusem să mă adaptez.

- Îi cer mai întâi declaraţie unchiului meu, am zis liniştit. Tocmai a fost numit în Cabinet, nu o să mă refuze. E drept că nu-i place cuvântul „prostănac", o să mă întrebe la ce faceţi aluzie...

M-a dat afară din birou şi a plecat la Primărie să îşi ia certificatele. Ştiu că lui nu o să i se ceară să umble cu serviete cu hârţoage. Va spune că e în anturajul unor „prostănaci"...