Nick Sava a plecat din Romania in 1990 şi a urmărit cu constiinciozitate „visul canadian". Acum este redactor şef al revistei culturale a românilor din Vanvouver, Canada, „Atheneum" şi îşi lansează la Iaşi a treia carte pulicată, „Fericirea de dincolo". Îi plac poveştile vechi româneşti şi le scrie pentru copiii români din Canada, „care nu le pot citi şi nici nu înţeleg fondul umorului romanesc". Vorbeşte calm despre ce înseamnă să fii român plecat în afara graniţelor, să obţii o cetăţenie într-o altă ţară fără să uiţi de unde ai plecat, să îţi fie dor de ţara ta, fără să te poţi întoarce.

Reporter: Aţi plecat din România acum 18 ani, imediat dupa Revoluţie. Ce aţi câştigat şi ce aţi pierdut plecând?
Nick Sava: Am căştigat foarte mult şi am pierdut foarte mult. Cartea poartă numele de „Fericirea de dincolo" pentru că fericirea e mereu dincolo. Aici mi s-a părut că e dincolo în Canada, în Canada mi s-a parut că e dincolo în România. Ce am realizat? Profesional m-am realizat, material poate nu cât aş fi dorit, spiritual am pierdut foarte mult şi a trebuit să mă întorc la fondul românesc ca să rămân român. Acolo e foarte uşor să te pierzi, să nu mai fii român. Nu ştiu dacă e contextul aici, dar pot să vă spun că cei din Canada, majoritatea lor, sunt imigranţi. Ei au o vorbă. Ei spun că cei care ajung în Canada, prima generaţie, încearcă să păstreze, a doua generaţie încearcă să uite, a treia generaţie încearcă să îşi reamintească. Nu e foarte uşor să îţi reaminteşti.

R: Inginer, pictor şi scriitor. Care dintre cele trei laturi v-au ajutat cel mai mult de-a lungul aventurii care înseamnă viaţa în Canada, ca imigrant?
N.S.: Ingineria m-a ajutat să îmi asigur mijlocul de trai. Pictura a fost un mod de a mă exprima în anumite momente şi nu m-a ajutat material mai deloc. Am avut câteva expoziţii, am vândut majoritatea tablourilor, dar nu este un mijloc de trai. Este, să zicem, hobby-ul meu de suflet. Scriitura este în schimb ceva mai mult de atâta. Pentru a fi fericit în a scrie, am renunţat în mare parte şi la inginerie şi la pictură. Deci, consider că eu în acest moment mă caracterizez prin a scrie.

R: Celelalte două volume pe care le-aţi scos, în 2002 „În care Pacală..." şi „În căutarea lui Harap-Alb/Un joc" în 2004 invocă amandouă personaje de poveste, de basm. Care este legătura dumneavoastră cu această lume a fantasticului?
N.S.: Eu am fost mereu atras de poveşti şi basme, am citit foarte mult şi întâmplarea a făcut să le şi povestesc. Deci, eu nu sunt scriitor, cât povestitor. Povestitorul e o specie pe cale de dispariţie. Am întâlnit povestea trăind vie, nu foarte exuberantă însă, în alte ţări. Dar cred că e pe cale de disparitie. Nimeni nu mai spune poveşti, nimeni nu le mai ascultă. De aia eu le scriu. Am avut fericirea de a spune poveşti. Am spus unei persoane timp de trei ani o poveste în fiecare zi. Cred că sunt mai mult de o mie şi una, câte am spus atunci. În momentul când nu am mai avut poveşti de spus, am început să mi le scriu eu. Aşa a apărut Păcală, care e de fapt o repovestire a lui Păcală. Şi Harap-Alb, care e un roman fantasy, nu e neaparat o continuare a basmului lui Creanga, practic in acel roman povestesc despre drumul şi încercarea celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb să-şi descopere umanitatea. Pe scurt.

"Ne ferim să recunoaştem că suntem români"

R: Spuneaţi într-un eseu că nu există casa a romanilor plecaţi în afară în care să nu se audă colinde de Crăciun. Respectaţi încă toate datinile copilăriei?
N.S.: În mare măsură, da. Nu numai eu, ci şi majoritatea românilor pe care îi cunosc. După cum spuneam, majoritatea românilor pe care îi cunosc eu sunt ori din prima generaţie, care încearcă să îşi păstreze românismul, ori sunt din generaţia a treia, născuţi în Canada, bătrâni deja, care încearcă să fie mai români decât românii. Nu mai vorbesc româneste, decât foarte puţini din ei, învaţă cu profesor să vorbească româneşte, vin de foarte multe ori în ţară, să viziteze România şi păstrează cu sfinţenie tradiţiile moştenite de acasă, reamintite. Paştele... Paştele e cum aici nu se mai păstrează. Dar, da, ei au ouă, încondeiate, îşi duc mâncarea la biserică în coşuri de nuiele cu ouă, cozonac, colaci, vin, ştergare, aşteapta ca preotul să binecuvanteze coşul înainte de a mânca. Nu cred ca sunt mulţi în ţară care să mai păstreze aceste obiceiuri. (râde)

R: La început aţi pornit de la munca la o benzinărie, acum sunteţi redactor şef al revistei Atheneum. Cum aţi simţit acest drum al afirmării într-o ţară străină?
N.S.: E foarte greu când imigrezi într-o ţară străină. Noi, românii, şi cam toâi care imigrează, ne lovim de sintagma „experienţă locală", experienţa canadiană în cazul meu. Şi ni se cere... şi ni se refuză să ocupăm o funcţie corespunzătoare pregătirii noastre datorită faptului că nu avem experienţă canadiană. Ne trebuie ani de zile să înţelegem că nu e o vorbă în vânt, canadienii nu ne discriminează, cerându-ne acest lucru, ci efectiv clienţii canadieni au alt mod de a gândi. Noi trebuie să lucrăm nu pentru noi şi nu pentru bani, ci pentru clienţi. Dacă nu gândeşti aşa, nu vei avea clienţi, deci nu vei câştiga. Firma nu va câştiga! Noi trebuie sa cunoaştem extrem de bine clientul canadian pentru a putea avea acces la el. Cum a fost pentru mine? Probabil ca pentru toţi ceilalţi. Primele mele joburi în Canada au fost de supravieţuire, fără discuţie. Adică între a săpa şanţuri şi a fi bucătar, inclusiv bucătar şef într-un restaurant grecesc, a pune benzină în maşini, a spăla maşini, a face tot felul de joburi, şi mai târziu, a fi inginer. Am fost instalator de aer condiţionat prin faptul că eu eram inginer de instalaţii. Şi am fost bucuros că am reuşit să lucrez într-o meserie în care măcar mă pricepeam, nu era o muncă necalificată. Dar au trebuit să treacă ani de zile ca să reiau unele cursuri, să dau examene, să învăţ bine limba, să învăţ bine modul d a gândi a clienţilor, ca sa ocup din nou un post de inginer. Ulterior m-am axat pe design.

R: Vă întrebaâi la sfârşitul unui eseu: „Oare, dacă nu ar fi intuneric, dacă nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaşte mai bine?" Cum vedeţi lumina venind şi gardurile dărâmate?
N.S.: Sinceritate şi respect faţă de ceilalţi. Noi suntem totuşi oameni, nu trebuie să fim câini. Şi până la urmă, chiar şi câinii se respectă între ei. Au o anumită ierarhie pe care o cunosc, au un anumit cod pe care îl respecta. Nu sar de nebuni unul la altul să se muşte, să se bată. Din pacate, chestia asta se întampla între oameni. Sigur, vorbesc despre români pentru că eu îi cunosc pe români mai bine decât pe nemţi, să zicem. Nu spun că între nemţi nu sunt oameni la fel ca şi românii. Sau poate mai rău. Dar nu îi ştiu. Eu spun despre ceea ce ştiu, ce am văzut. Şi mi se pare anormal să ne ferim, să nu ne mai numim români. Să schimbăm, să ne mutam pe celălalt trotuar ca să nu ne întâlnim cu un grup de români care vine. Să facem tot posibilul să ne declarăm unguri sau sârbi sau croaţi sau... Am auzit oameni care se declarau „oltean" sau „transilvănean". Sună bine. Transilvania, vampiri, dracula, da, era interesant. Nu români din Ardeal. Cel puţin pe cel ce spunea că e oltean, nici măcar nu îl intreba canadianul unde vine asta, să nu pară prost.

"Fericirea e să faci ce vrei pentru tine. Asta e tot!"

R: Şi totuşi, care e cheia „fericirii de dincolo"?
N.S.: E foarte greu. Fericirea de dincolo este să ajungi la pace cu tine însuţi. Să fii mulţumit pentru clipa pe4 care o trăieşti. Să multumeşti foarte mult pentru ceea ce obţii. Să te bucuri de fiecare clipă. Să nu aştepti lucruri pe care alţii le aşteaptă pentru tine. Să nu te bucuri că ai Merţan pentru că vecinul are Merţan, sau de o uşă de stejar, pentru că vecinul tău are o uşă de stejar. Să faci exact ce crezi că te implineşte pe tine ca persoană. Găseşti mai multă fericire dacă gaseşti o carte românească, căci în Canada e mare lucru să găseşti o carte romanească, să citeşti in româneşte, şi te face mai fericit decât un ceas Rolex, pe care îl găseşti oriunde, nu? Deci, eu aşa cred: fericirea e să faci ce vrei pentru tine, pentru cei dragi şi să îi respecti pe ceilalţi, ca şi ceilalţi să te respecte pe tine. Asta e tot.

R: Priviţi cu foarte multă dulce-amintire în urmă, priviti cu nostalgie. Ce v-ar putea face să vă întoarceţi în România?
N.S.: Pentru toţi cei plecaţi din ţară este un foarte mare efort să se reîntoarcă. În primii cinci ani nici nu se pune problema. În primii cinci ani noi ne integrăm în această nouă societate. Învăţăm limba, ne recunoaştem diplomele, ne căutăm de lucru, să găsim ceva mai bun de locuit, poate să ne cumpărăm o casă, dacă ajungem acolo cu ceva bani. După cinci ani - eu îi spun prag. Deci la acel prag, când îl atingi, poate la cinci ani, poate la şapte, te loveşte golul. Începi să conştientizezi că toate acumulările materiale pe care le-ai făcut acolo nu sunt suficiente. Realizezi că te alienezi. E ceva care efectiv îţi lipseşte: cultura şi tradiţia românească. Încerci să le completezi mâncând mici, cumpărând artizanat, poate primind câte o carte din ţară, acuma exista nişte posturi de televiziune din ţară pe care le poţi vedea de acolo, internetul, dar astea nu ajut prea mult. Mulţi ăncearca sp vina acasp li constatp cp nu pot. Destinele noastre par să se fi dus pe căi separate, la un moment dat s-au separat. Nu mai recunoaştem România pentru care noi avem nostalgie. Curios şi cumplit să zici că ai nostalgie pentru România anului '89. Eu am plecat în '90. Ce poţi să spui, că iubeşti Romania acelor ani? Dar sunt nişte valori ale tradiţiei şi culturii româneşti care trec dincolo de perioada lui Ceausescu, a comunismului, sunt perene şi sunt dintotdeauna. Faţă de acelea ai nostalgie, faţă de natura de aici, şi oricât de frumoasă ar fi Canada, nu vei găsi locuri ca aici. Şi ce m-ar face pe mine să mă intorc aici? Nu ştiu.... Haaaa... Probabil la un moment dat dorul va fi mai mare decât... La un moment dat, dacă pot să îmi asigur un trai decent şi vreau să spun chiar decent. Unii consideră decent să ai nu ştiu ce maşină şi chiar o vila sau... Nu, decent ănseamnp sp trăiesc modest, dar să am tot ce îmi trebuie de azi pe mâine. Tot ce trebuie înseamnă pentru mine apă, căldură, lumină, haine, mâncare. Atât. Şi să pot să scriu. Deci, dupp ce îmi asigur existenţa, să pot saă scriu. Şi poate să îmi găsesc o persoana, nu? eu sunt divorţat, un păcat care se întâmplă extrem de des în Canada în cazul imigranţilor. Dacă găsesc o persoană faţă de care am ceva deosebit, aici. Nu am ăn Canada, pot găsi în Canada, pot duce pe cineva de aici, dar nu e o soluţie. Am cunoscut mulţi români care şi-au dus jumătăţile acolo, soţiile, iubitele, şi au demonstrat că preţul unei vieţi noi împiedică relaţia. Poate găsind asa ceva în tara, m-ar face să mă întorc.

Anca-Elena Cojocaru
Iaşi, 02 iunie 2008