Locuiesc în zona Gării. În spaţiul dintr blocuri pot fi văzuţi, zilnic, nu mai puţin de 12 cîini şi circa 8 pisici. Asta atunci cînd vecinele nu ies cu castroane cu mîncare – situaţie în care numărul animalelor se dublează. Majoritatea se scarpină cu furie, pline de purici, căpuşe şi alţi paraziţi care le-au năpădit în timpul acestei veri năbădăioase. În general se împacă bine, chiar şi cîinii cu pisicile. Mai multe probleme au cu bipedele: unele mai sunt călcate de maşini, altele mai sunt ciomăgite de trecători „generoşi”. Hingherii au renunţat la acest război fără sorţi de izbîndă: nu numai că sunt luaţi cu Huideo! cînd apar să salte vreun animal, dar pentru fiecare în parte, neutralizat, apar alte două. Suntem în Gară şi aproape în fiecare dimineaţă din trenuri, alături de navetişti, coboară animale de la sate, abandonate de stăpînii lor.

Căci, aceasta e problema. Cînd şi cînd apare cîte o căţea sau pisică însărcinată. Pînă să prinzi de veste, nasc pe sub containere. Unii pui mor, alţii supravieţuiesc... Multe animale sunt şchioape, oloage, cu răni urîte, supurînd. Pe unele căţele şi pisici, suflete miloase le sterilizează, dar sătenii „binevoitori” îşi aduc o importantă contribuţie la menţinerea unei populaţii constante în perimetru. La sat nu se sterilizează animalul – „e împotriva vrerii Domnului”, care aşa a lăsat bietului animal: să rămînă borţos. Atunci, săteanul, îngrijorat de posibilitatea măririi „şeptelului” de cîini şi pisici în propria ogradă, îi aruncă în trenul de Iaşi – să vadă şi ele cum e la oraş!

Acum, poate nu ar trebui să îi acuz pentru acest abandon – e cel mai mic de care sunt ei capabili. Au abandonat mai de mult munca – de pe vremea cînd au văzut că pe ajutoarele sociale se poate trăi în pace, cu vizite lungi şi dese pe la crîşmele locale – care nu se confruntă deloc cu criza... Şi-au abandonat, în parte, şi animalele lăptoase – e mai „rentabil” să cumperi lapte de la alimentară. Majoritatea au abandonat, deseori, şcoala – la ce o fi bună, dacă nu te ajută să cîştigi mai bine? (Uite pe-alde ţiganii cum se îmbogăţesc, deşi au lăsat şcoala în clasa a V-a!)

Unii şi-au abandonat ţara – care au fost mai tineri şi au putut. Care la căpşuni, care slujitoare, care la cerşit sau furat din buzunare... Mai toţi şi-au abandonat principiile morale – alea sigur mai mult te împiedică să trăieşti, decît să-ţi dea de-ale gurii! Şi-au abandonat prietenii – păstrînd doar tovarăşi de băutură sau de furtişaguri. Şi-au abandonat fraţii – avînd cu ei de împărţit ba un animal, ba o sfoară de pămînt... Şi-au abandonat părinţii, guri fără de folos – mai ales după ce şi-au dat averea copiilor. Mai nou, cei plecaţi îşi abandonează copiii, mai ceva ca pe pisici. Ei pleacă la „produs” prin Italia sau Spania, pe copii îi lasă cu bunicii, vecinii, pe la orfelinate... sau chiar pe drumuri, în grija Statului.

Este evident: abandonăm tot ce poate sta în calea fericirii noastre. O anumită fericire, aşa cum o înţelegem noi. Doar pe aceasta nu o abandonăm, indiferent de preţul pe care trebuie să îl plătim. Îl plătim, dacă nu avem încotro, dar nu acum. Acum avem o singură grijă: să trăim.

Uneori, privind la cele vreo 20 de animale dintre blocuri, văzîndu-le cum ele nu ştiu să îşi abandoneze prietenii, puii neajutoraţi, teritoriul, condiţia de animale sărace, flămînde dar sincere, mă întreb: oare cine sunt adevăratele animale? Şi mă bucur că evoluţia lor s-a oprit, odată, de mult, în negura timpului. Că nu s-au umanizat, nu s-au „civilizat”. Acum, ele nu pot abandona; pot fi, cel mult, abandonate...