Nu mă consider un model – cu atît mai puţin unul demn de urmat. Dar nici unic în modul de a gândi nu sunt, mai mult ca sigur.

De aceea, de fiecare dată când vine vreo campanie electorală, stau şi cuget asupra desfăşurărilor de forţe (umane şi financiare) care ar aparţine mai curând mijlocului secolului douăzeci decât mileniului trei. Acum există alte mijloace, mai puţin poluante, mai uşor de realizat şi mult mai ieftine pentru a transmite un mesaj alegătorilor. Pe lângă internet, o Presă cu adevărat credibilă şi independentă ar putea informa suficient de bine populaţia, pentru ca aceasta să ia decizii informate, în interesul ei şi a ţării.

Desigur, în România nu e cazul. Presa, mai ales televiziunile, sunt „vândute”. Cum zice englezul, sunt „biased”. Campania ei a început de mult, practic de câţiva ani şi este mai ales negativă. Cât de puternică este Presa se poate constata din faptul că Basescu, care avea o susţinere de aproape 70% la sfârşitul anului trecut, acum abia trece de 30%. Iar cei care sunt împotriva lui Basescu (care îl urăsc, de-a dreptul) sunt, în totalitate, privitori TV! Am constat acest lucru discutând deseori cu diverse persoane, cunoscute si mai puţin cunoscute...

Dar să revin la afişul electoral. Dacă există alte mijloace de a se face campanie, de ce este preferat? Probabil pentru că „aşa e obiceiul”. Trebuie „să fii vizibil”. Din lipsă de iniţiativă, de idei novatoare. Şi apoi, dacă şi americanii fac aşa... Un alt mijloc de campania ar cere o mai multă grijă în precizarea unui plan de guvernare. Presupune un discurs constructiv, bazat pe principii ferme (şi nu referire la obiceiul de a bea al vreunui adversar... ) Înseamnă să răspunzi unor întrebări pertinete, să faci afirmaţii bazate pe documente şi nu pe articole de ziar. Să fii mult mai atent cu promisiunile. Afişul nu implică nimic. Nu explică nimic. E gol de conţinut. Afirmaţiile politice (şi politicianiste) le poţi face în altă parte, sub formă de „pamflete” – doar în campanie orice atac e permis, fără a se cere dovezi!

Totuşi, constat că rolul afişului electoral, cel puţin în cazul meu, este aproape nul. Decizia de a vota sau nu, de a vota pe X sau pe Y, nu e influenţată de prezenţă (şi de numărul) afişelor, banerelor, tablourilor... E formată de mult, se bazează pe ce a făcut (sau nu a făcut), a promis (şi nu a realizat), a dorit sau nu reforme şi din ce cauză nu le-a realizat... Neavând aparat TV, nu pot spune că m-a influenţat campania „anti” non-stop.

Deci, eu privesc prezenţa afişelor mai curând cu o detaşare morocănoasă. Mai precis, cu oarecare discomfort, chiar scârbă. Cel mult îmi confirmă că în localitatea unde trăiesc Primar este un susţinător al candidatului X. Ale lui X sunt tablourile atârnate pe mai fiecare stâlp – că doar stâlpii aparţin Primăriei. Ale lui sunt cele mai multe banere. Ale lui, afişele pe maşinile aparţinând Primăriei. Alături de X apare figura Primarului, ca să înţeleagă şi cei ce nu ştiu să citească că Primarul – cel ce exact acum a împânzit oraşul cu lucrări lăsate vraişte tot anul – şi, deci, Oraşul, vor avea de câştigat dacă X va ajunge la Cotroceni. În schimb, Y şi nu X are probleme cu afişajul, cu întâlnirile electorale. Lui i s-au dat jos banerele atârnate, probabil „abuziv, fără ştirea Primăriei”. Lui, mâini „proletare” „de bun-simţ” îi smulg afişele, care „ne sperie copiii”. Lui i se scot ochii cu cheia, în caz că afişul nu se lasă smuls...

Va trece campania şi afişele vor fi raşchetate de pe panouri – cele nerupte de mâini sau de vânt. Tablourile vor fi puse bine, la fel banerele. Vor fi scoase din nou la următoarele alegeri, recondiţionate (de către firmele „apropiate”), atunci când populaţia va fi uitat promisiunile neonorate.  Primarul chiar le va putea refolosi în propria campanie – în caz că X e la Cotroceni: „împreună”...

Iar eu voi medita asupra faptului că nu prea ţin minte să fi văzut multe afişe cu Zeiss, Mercedes, Omega... „Lucrurile bune se vînd singure”, obişnuia să spună un profesor bătrân şi înţelept, de felul lui sas...