Unul din marile mistere ale N.T., respectiv Faptele Apostolilor, este călătoria lui Pavel către Antiohia Pisidiei. Nu se ştie precis care urma să fie destinaţia, respectiv itinerariul primei călătorii misionare." Faptele" spune că „Duhul Sfânt" i-a pus deoparte (pe Barnaba şi pe Saul) şi aceştia doi au primit misiunea de la biserica din Antiohia. S-au dus direct în Creta (de unde era originar Barnaba) şi au străbătut insula între Salamina şi Paphos, „intrând în sinagogile iudeilor" şi predicând. În Paphos, însă, au fost chemaţi de dregătorul roman al insulei, consulul Sergius Paulus, „un om învăţat" care a vrut să audă cuvântul lui Dumnezeu. Faptele zice că acesta „a crezut" - prin asta implicându-se convertirea lui la creştinism.

Nu încerc să contrazic această afirmaţie pentru că nu avem nici o altă dată în afara Bibliei care să o susţină (sau infirme). Numai că, din anumite motive, în acest moment misiunea celor doi (şi a „slujitorului Ioan") pare să se schimbe. Cei trei iau o corabie direct către Perge şi de acolo Saul şi Barnaba „urmează drumul înainte", după ce Ioan Marc îi părăsise. Tot din acest moment autorul Faptelor („Lukas") începe să vorbească despre „Pavel şi însoţitorii lui" - care or fi fiind aceştia -, Barnaba devenind o figură neimportantă a grupului. Din aceste puţine cuvinte putem înţelege că destinaţia lor era în acest moment Antiohia, Perge fiind pur şi simplu locul unde au acostat (aşa cum Seleucia a fost locul unde s-au îmbarcat la plecare). Asta mă face să cred că Pavel poate nici nu s-a oprit la Perge. Despre oarece muncă misionară în Perge se aminteşte doar la întoarcere.

Bibliştii dau două explicaţii pentru plecarea spre Pisidia, Frigia şi Galatia. Prima se leagă de o eventuală boală de care ar fi suferit Pavel, poate malarie, şi care, la sosirea lui în câmpia litorală umedă a Pamfiliei ar fi izbucnit din nou. De aceea s-a grăbit către înălţimile muntoase, reci şi uscate, ale regiunilor amintite. Această presupunere se bazează pe scrisorile lui Pavel care aminteşte de o anumită „suferinţă a trupului" (alţii presupun că a avut epilepsie). A doua presupunere este că, în urma convertirii lui Sergius Paulus, acesta i-a trimis să ducă evanghelia la rudele lui din Antiohia. Cum vom vedea, nici această presupunere nu este susţinută de fapte.

Drumul dintre Perge şi Antiohia este necunoscut. În acel timp cel mai bătut drum era Via Sebaste, construit de Cornutus Aruntius Aquila în 6 îHr, numit aşa în cinstea împăratului (sebaste = augustus). El lega Pergamum prin Smyrna, Sardis, Philadelphia, Laodicea, Apolonia, Sagalassos, Perge de Side. Făcea un ocol prin vestul lacului Lamnia (azi Egirdir) şi munţii Taurus Pisidieni, dar era preferat datorită cetăţilor numeroase, locurilor de popas şi siguranţei oferite de trupele romane staţionate în diferite locuri. Totuşi, din anumite motive (cel mai probabil pentru a arăta hotărârea lui Pavel să facă apostolat chiar trecând prin prăpăstii şi răgălii...), se oferă o altă posibilitate: un drum direct, prin Pednelissos, Adada şi Melos, pe o potecă folosită mai ales de pedeştri sau cei călare pe cai/catâri. Din Melos poteca devenea cărare şi străbătea munţii prin locuri uneori extrem de dificile. În plus, în acel moment zona era puţin sigură, deseori muntenii pisidieni atacau călătorii. Singura garnizoană mai apropiată era tocmai la Antiohia! Azi acest drum este străbătut de ciobanii turci în primăvară, când urcă turmele la munte - şi de turiştii care vor să meargă „pe urmele lui Pavel". În multe locuri cărarea are diferite amenajări recente ca: podeţe, lanţuri, scări... La un moment dat se coboară pe malul lacului Egirdir şi ultima porţiune este străbătută cu barca. Niciunde nu se afirmă că Pavel ar fi călătorit pe lac... Rămâne întrebarea: ce l-ar fi făcut pe Pavel să străbată acest drum sălbatic, 200 de leghe din Perge, timp de cel puţin trei săptămâni, pe drumuri dificile şi periculoase? Doar pounca Sfântului Duh?

Antiohia Pisidiei nu era totuşi în Pisidia, ci în sudul Frigiei. Numele ei era „ad Pisidis" şi însemna „aproape de (către, înspre) Pisidia" - pentru a o identifica dintre celelalte 14 cetăţi întemeiate de Seleukos I şi urmaşul lui Antiohus I „Soter" (Salvatorul). Regii Seleucizi au cucerit cu greu şi vremelnic parte din Asia Mică, inclusiv Pisidia şi sudul Frigiei - teritorii pierdute în urma războiului cu romanii. Aceştia au dat zona Pergamului, până în Pamfilia, dar după dispariţia regatului pergamez romanii au înfiinţat aici un regat clientelar pisidian.

Pisidienii erau un popor anatolian înrudit cu luvienii şi hitiţii. Datorită sărăciei zonei, se ocupau mai ales cu păstoritul. Se pare că au participat alături de persani la războiul împotriva Eladei - aşa ne spune Herodot. Se mai ocupau cu tîlhăria, drumurile în regiunea lor nefiind niciodată sigure. Ultimul rege pisidian (Amyntas - 37-25 îHr) a fost ucis într-o ambuscadă a muntenilor pisidieni. Odată cu venirea lui Augustus la puterea imperiului, vremea lor a trecut. Consulul Quirinus (cel cu recensământul în timpul Nativităţii) a „pacificat" munţii: bărbaţii care nu au murit în luptă, au fost vânduţi ca sclavi. Într-atât de „pacificată" a fost regiunea încât August a trebuit să înfiinţeze colonii, împroprietărind veterani romani. La o generaţie după evenimente, limba vorbită în regiune era latina vulgară!

Antiohia era construită pe coasta unui munte la nord de lac, aproape de pârâul Anthius (azi Yalvac Cayi) care se varsă în lac lângă satul de pescari Yalvac. Nu se păstrează urmele fostei cetăţi elenistice, tot ce a rămas sunt ruine romane şi bizantine. Intrarea în cetate era în partea vestică, printr-o poartă-arc de triumf dedicată lui Hadrian şi nevestei acestuia, Sabina. De aici o stradă principală (decumanus maximus) pornea spre sud-est, intersectând perpendicular o altă stradă principală (cordo maximus). Mai toată viaţa cetăţii avea loc aici, pe cele două artere, mărginite parţial cu coloane. La nord de decumanus era Teatrul, poate elenistic la bază dar lărgit de romani. Imediat, la nord de intersecţie, pe dreapta, era „piaţa centrală", de fapt o stradă lărgită (platea), mărginită cu magazine şi ateliere, poate şi coloane. Prima parte a pieţii se numea Tiberia Platea, a doua Augusta Platea. Accesul între cele două era printr-o poartă monumentală (propilee) dedicată lui August, împodobită cu basoreliefuri. Era înălţată prin 12 trepte în trei serii, cu coloane şi fântâni. Platea din spate, chiar la poalele muntelui, sub Acropolă, era mărginită de stoa (colonadă dublă pe două etaje, cu acoperiş), iar în partea dinspre stâncă avea un templu dedicat lui August şi Zeiţei Roma.

La capătul nord-estic al cordo-ului, acolo unde în mod normal ar fi trebuit să fie o poartă, era o fântână monumentală (nymphaeum) care colecta apa adusă de un apeduct. În dreapta ei, chiar sub zid, erau nişte terme şi o palestră. Se păstrează de asemenea urmele unui stadion, singura clădire în afara zidurilor, şi două biserici bizantine, din sec. 4-6, una numită „a sfântului Pavel".

Faptele prezintă munca misionară a apostolului în cetate ca un model (se va repeta în alte cetăţi). Sosit în colonie, el prezintă o predică în sinagogă, în primul Sabat. În ea vorbeşte despre Vestea cea Bună (evanghelie): Fiul lui Dumnezeu, omul Iisus, este Mesia (Unsul) promis de profeţi! Deşi răstignit la instigaţia evreilor din Ierusalim, el a adus salvarea atât evreilor cât şi „temătorilor de Dumnezeu". Prin aceştia se înţeleg cei din „neamuri" (goim) care sunt curioşi să afle mai multe despre un zeu unic, dar nu au acceptat legământul (circumcizia). E de presupus că ei frecventau slujbele din sinagogă, alături de iudei, aşa se înţelege cel puţin din Fapte. Cartea prezintă predica drept una de mare succes: Pavel a fost invitat să predice din nou în Sabatul următor... Totuşi, această situaţie mai este întâlnită şi în alte ocazii; iudeii permiteau discursul liber în sinagogă, îşi luau totuşi o perioadă (o săptămână) în care să gândească problema. Nu însemna deloc că ar fi acceptat ideile lui Pavel. În săptămâna care se scurge, spune Faptele, Pavel a continuat să vorbească cu „neamurile" (de presupus, cei temători de Dumnezeu?), astfel că mulţi au acceptat învăţătura lui. Atât de mulţi încât iudeii au devenit geloşi şi, apelând la legăturile lor („femeile cucernice cu vază" şi „fruntaşii cetăţii"), i-au alungat pe Pavel şi pe tovarăşii lui.

Acum, acest lucru este destul de greu de înţeles. Presupunerea multor analişti creştini este că Pavel venise în Antiohia în urma îndemnurilor lui Sergius Paulus. Putem crede că Pavel avea chiar în mână o scrisoare de recomandare din partea acestuia. Atunci, de ce s-a dus la iudei şi nu la rudele lui Paulus? Iar, în urma conflictului, de ce aceste rude (în mod cert printre ei se numărau femei de vază şi fruntaşi ai cetăţii; doar Sergius era consul!) nu au ţinut partea apostolului, ci a iudeilor? De fapt, chiar existenţa iudeilor nu este deloc certă. Care ar fi motivul ca mai mulţi evrei, o comunitate întreagă (comunitate = sinagogă) să ajungă tocmai pe aceste meleaguri pierdute în lume? Trebuie să amintesc că deocamdată nu a fost descoperită nici o inscripţie, decoraţie sau ruină care să ateste prezenţa evreilor din cetate.

În plus, după părerea mea, chiar „Faptele" aduce mărturie că cele prezentate anterior (înclusiv înfiinţarea unei biserici în cetate „şi în toată ţara") să nu aibă temei real. În momentul în care Pavel părăseşte cetatea, acesta îşi scurtură încălţările, conform îndemnului lui Iisus, pentru că localnicii au respins evanghelia. Ori, dacă ar fi existat o biserică creştină, oricât de puţini membri ar fi avut ea, gestul de respingere a cetăţii nu îşi mai avea sens. Dimpotrivă, noii creştini ar fi trebuit să ţină partea apostolilor. În acel moment nu putea fi vorba despre opresiuni la adresa noii religii.

În afara faptului că a fost una din localităţile vizitate de Pavel, situl nu oferă mai nimic unui turist. Se păstrează ruinele plateii lui August şi urmele templului, ca şi ale bisericii lui Pavel. Altfel, locul e departe de alte obiective interesante - la cca 100 km N-V de Konya. Fără o maşină închiriată, e greu de ajuns la ruine.