Cetatea a fost întemeiată de regele Seleukos I „Nicator" (Învingătorul), prieten din copilărie şi general de-al lui Alexandru. La împărţirea teritoriului ocupat de acesta, la moartea lui înainte de vreme, Seleukos a moştenit Asia - mai precis, Siria, Mesopotamia şi Persia, din Marea Mediterană până la Indus şi părţile Afgane. A avut lupte cu ceilalţi diadohi, astfel că a avut puţin câştig în Asia Mică şi în sud, în Palestina, unde stăpânea Ptolemeus I „Soter". La început a avut capitala la Babilon, dar a simţit nevoia să se mute mai spre lumea greacă. A construit portul Seleuceia, intenţionând să îl tranforme în cetate, dar, temându-se de atacuri de pe mare, a întemeiat Antioch, numită astfel după tatăl său, şi acolo şi-a mutat capitala.

Antioch a fost construită în anul 300 pe malul râului Orontes, între râu şi munţii Staurin (spre Nord) şi Silpius (500m, spre sud). Pe Silpius s-a ridicat fortăreaţa, iar zidurile (întărite mai târziu de bizantini, sub Justinian) înconjurau aria dintre râu şi poalele munţilor. Cetatea a fost cucerită mai întâi de arabi, apoi de cruciaţi în 1098, după un asediu de peste 8 luni.

Cetatea a crescut repede, atingând înainte de sfârşitul erei peste jumătate de milion de locuitori. Era la capătul lungului drum al „mătăsii" care străbătea întreaga Asie pentru a aduce produse din Orient pe piaţa Occidentală. De asemenea, era un important punct pe drumul care lega Asia Mică de Palestina şi Egipt - fie prin Siria (Damasc), fie direct spre sud, prin Phoenicia, pe malul mării.

Încă de la început Antioch a avut toate construcţiile tipice unei localităţi elenistice: Agora, Bouleterion, Gymnasium, Stadion, Teatru, Hipodrom... Străzile erau după un grid tipic, cu strada principală cu colonadă între porţile Beroia (la nord-est) şi Daphne (la sud-vest).

Cetatea a fost locuită de populaţia băştinaşă, likieni, sirieni, pisidieni, paflagonieni, puternic elenizaţi, dar şi ciprioţi şi cretani. Avea o importantă comunitate de evrei - întrecută în acel moment ca număr doar de cele din Iudea şi Alexandria Egiptului. În rândul acestora au apărut primii creştini, dacă e să credem cele scrise în Fapte.

Conform Faptelor, la Antioch s-au refugiat mulţi dintre „eleni" - evreii ce vorbeau koine şi trăiseră în lumea elenă. Erau tovarăşi ai lui Stepanos, primul martir, şi se refugiaseră în Antioch de frica persecuţiilor. Aici au format o colonie (biserică), în care au acceptat şi pătrunderea „neamurilor". Cap peste ea a fost pus Barnaba, care l-a chemat să-i fie ajutor pe Pavel din Tars. Aşa a început cariera de apostol a celui mai însemnat apostol al bisericii creştine.

Pavel a plecat în toate călătoriile lui din Antioch şi aproape de fiecare dată s-a întors tot aici. (Excepţie: din a treia călătorie s-a întors la Ierusalim, prin Cesarea, iar spre Roma a plecat direct din Cesarea.) Totuşi, din scrisorile lui putem înţelege că la un moment dat între el şi biserica din Antioch au apărut disensiuni - mai ales că între timp venise acolo Petru, ca lider al bisericii. De fapt, cetatea (şi oraşul de azi) păstrează o tradiţie legată de Petru, nu de Pavel. Cea mai veche „biserică" (catedrală) din oraş, într-o grotă, este numită după Petru. Totuşi, biserica datează numai din secolul V, deşi tradiţia afirmă că grota ar fi aparţinut Sf. Lukas. Faţada de acum a fost construită de cruciaţi.

Antioch a fost al doilea oraş al imperiului bizantin, de aceea împăraţii romani - în special Justinian - s-au ocupat cu întărirea şi înfrumuseţarea lui. A fost baza de pornire a campaniilor romane şi bizantine spre Parţia şi imperiul Sasanid. Dar cutremurele care bântuie zona au lăsat puţine urme ale gloriei trecute. În sec. 8 a fost cucerit de arabi, astfel că localitatea a avut, până în secolul 20, o populaţie majoritar(ă) arabă. Încă mulţi din locuitorii Antakyei vorbesc araba, iar oraşul mai este cunoscut ca Hatay. În acest moment are peste 150 de mii de locuitori.

Mai tot ce este de văzut în oraş se află în Centru. Aici râul Asi, fostul Orontes - canalizat acum) este încălecat de podul Bana, construit de romani în sec. 3. Lângă pod este Muzeul. Pe partea estică, spre munte, este pitorescul bazar. Interesant este faptul că deseori pot fi văzuţi meşteşugari lucrând în aramă, fier, piele - direct în faţa turiştilor. A fost primul loc unde am văzut bureţi de mare (autentici!) atîrnaţi deasupra unor tarabe. Atrăgeau atenţia mai ales prin mirosul pestilenţial (până să se usuce suficient...) Tot în zona respectivă se găsesc pensiunile - mai scumpe decât în alte localităţi, dar foarte bine dotate. Preţul la cele câteva hoteluri (cu multe stele...) este de cîteva ori mai mare.

Antakya este un oraş destul de dificil de vizitat de turistul cu puţin timp la dispoziţie, fiind situat departe de celelalte puncte de interes ale Asiei Mici. Este vizitat mai ales de cei ce şi-au propus să viziteze partea de est a Anatoliei, pentru că este la sute de kilometri de destinaţiile principale ale turiştilor. Chiar luând un avion de la Izmir pentru Adana (salvând astfel o zi pe tren), din Adana autobuzul face cam 3-5 ore până în oraşul situat aproape de graniţa cu Siria (nu departe de Alep). Şi totuşi, în scopul documentării, trebuia să pornesc din acest loc, ca şi Pavel.

Dar nu pot spune că regret vizita la Antakya, oraşul are un obiectiv cu adevărat de marcă: Muzeul. În el pot fi admirate cele mai frumoase mozaicuri romane din Turcia - probabil, din lume! Primele patru săli ale muzeului expun mozaicuri extrem de bine păstrate, de o calitate deosebită, descoperite în oraş şi la vilele din împrejurimi (mai ales spre cartierul Daphne). De asemenea, muzeul păstreaza artefacturi din epoca brozului, dintr-o localitate de prin sec. 8 îHr, ca şi numeroase statui, monezi, ceramică elenistică şi romană...

Oraşul poate fi vizitat într-o zi, dar cu dificultate - mai ales având în vedere timpul risipit pentru a ajunge în el. Sosind în Adana dimineaţa, am reuşit să ajung în Antakya abia pe la ora 4PM. Autogara modernă se află la marginea oraşului, dar sunt curse de mini-autobuze cu o frecvenţă destul de mare. Lăsat în piaţa centrală, alături de Poştă, trebuie să treci podul şi să cauţi o pensiune în preajma bazarului - cum ziceam, hotelurile de pe Ataturk sunt scumpe. Până se rezolvă cazarea, nu rămâne timp pentru prea multe lucruri, poate o vizită prin bazar şi apoi, pe seară, una în Crângul lui Daphne (care acum e un parc). Din „fericire", autobuzele pleacă din Antakya spre Adana după amiază, aşa că dimineaţa rămâne timp să se viziteze Muzeul şi Grota lui Petru (dar pentru a se vizita şi Seleuceia ad Pieria e nevoie de o întreagă dimineaţă!). Ajuns în Adana în jurul orei 4-5, rămâne ceva timp să se viziteze oraşul (care nu are prea multe obiective de vizitat: cel mult podul roman şi Marea Moschee - una din cele mai mari din lume). Mai toate autobuzele pleacă spre seară în diferite direcţii; la fel şi trenul de Ankara.

Daphne

Tradiţia spune că în acest loc nimfa Dafne s-a transformat în copac (laur, dafin) pentru a scăpa de „atenţiile" necerute ale lui Appolo. În crângul nimfei s-a construit un sanctuar, vestit în epoca greacă-romană. Preotesele de la templul lui Apollo nu semănau deloc patroanei lor, fiind hierodule (prostituate sacre). Frumuseţea crângului, a izvoarelor, a atras mulţi locuitori să îşi construiască vilele în zonă (numită azi Harbiye). Multe din aceste vile au avut mozaicuri - pe care azi le putem admira în Muzeu.

Seleucia ad Pieria

Micul sat Cevlik e tot ce a mai rămas din extrem de activul port al cetăţii Antioch, aflat la 34 km distanţă spre est. Orontes era navigabil până la Antioch (Ptolemizii au cucerit o dată cetatea printr-un atac surpriză cu vasele de-a lungul râului), dar râul s-a colmatat în timp. Ca şi portul, de altfel, în ciuda faptului că Vespasian şi Titus au încercat să abată apele unui pârâu care se vărsa în port. Tunelul se păstrează şi azi - fiind singura atracţie a locului (care nu mai păstrează mai nimic din vechiul port. Totuşi, din acest port a pornit Pavel în prima lui călătorie, spre Cipru. Aici a fost cantonată, în primul sec. AD, flota romană de Răsărit. Acum e mai degrabă o staţiune ce atrage cetăţenii sirieni (la Samandag) - un loc cu nisip fin (şi, probabil de aceea, cu apa destul de tulbure mai tot timpul). Nu departe se ridică muntele Musa Dag (Muntele lui Moise) - locul unde s-a desfăşurat lupta eroică, timp de 40 de zile, a refugiaţilor armeni în romanul scriitorului german Franz Werfel. Accesul la ruine e dificil, autobuzele vin doar până în staţiune, de acolo e o distanţă de vreo 6 km...