În cazul acestui mare oraş al Turciei (azi Antalya, peste 1.5 mil. locuitori), spre deosebire de multe alte cetăţi, se ştie precis când a fost întemeiat. După ce regele seleucid Antiohus al III-lea a pierdut bătălia de la Magnesia (176 îHr), a trebuit să renunţe la toată Anatolia în faţa romanilor. Aceştia însă au dat teritoriile aliatului lor, Pergamum, care a ocupat Anatolia din Asia până în munţii Taurus, în Pamfilia. Pe când regele Attalus II asedia cetatea Selge, în munţi, avea nevoie de un port, însă cetăţile Perge şi Side nu i-au deschis porţile, astfel că a trebuit să îşi facă propriul port. Aşa a apărut Attaleia în 158 îHr pe malul nordic al marelui golf natural (numit azi „al Antalyei"), într-un loc unde exista un mic golf la picioarele falezei (azi, Portul de Iahturi, Marina sau Portul Roman).

Pe timpul lui Pavel, Attaleia era deja cel mai mare port al regiunii, profitând de faptul că Perge îşi avea docurile departe de oraş şi râul începuse să se colmateze. De asemenea, lungul drum din Pergam la Side se scurtase, terminându-se acum la Attaleia. În plus, (cetatea profita din plin de câmpia mănoasă a Pamfiliei, care o înconjura.

Când au moştenit regatul Pergam, romanii au primit şi cetatea, astfel că au dezvoltat portul construind noi docuri de piatră - care se păstrează şi azi. Mulţi împăraţi au vizitat locul, dar urme au rămas mai ales de pe timpul lui Hadrian (117-138 AD). După ce o vreme a stat sub bizantini, cetatea a căzut în mâinile turcilor, sultanii selgiucizi de Rum (de la Konya) făcând din Antalya al doilea oraş al imperiului lor, principala lor ieşire la mare. După o scurtă perioadă în care a fost în mâna unor bey şi apoi a cavalerilor de Malta (pe atunci având baza pe insula Rodos), cetatea a devenit otomană, în prezent fiind cel mai important oraş din Mediterana Centrală a Turciei.

În afară de port, nu se cunosc alte ruine pe care le-ar fi putut vedea Pavel în scurtul lui popas în Attaleia. Probabil el nu a apucat să propovăduiască, nu se ştie nimic despre o biserică locală, ci a luat prima corabie care pleca spre Seleucia ad Peiria, portul Antiohiei Siriei. Nu a mai pus niciodată piciorul în această cetate, nici nu mai este vreodată pomenită în Biblie.

***

Totuşi, Antalya este o destinaţie în sine. Este una din „staţiunile" oferite românilor, alături de Kusadaşi. E drept, plajele pe care le oferă nu sunt deosebit de bune, acoperite cu pietricele şi nu nisip. Au privelişti spectaculoase spre Munţii Beyului (Beydagi) şi spre oraş (mai ales cea vestică, Konyaalti). Este însă un oraş interesant de vizitat şi în mijlocul unei regiuni pline de situri demne de văzut.

Antalya are două lucruri care nu trebuie scăpate: Kaleici (oraşul vechi - „Cartierul din Fortăreaţă") şi Muzeul de Arheologie. Muzeul este interesant pentru multele obiecte din mai toate perioadele (chiar dacă Attaleia nu este foarte veche, urme de locuire în împrejurimi datează încă din paleolitic). E vestit mai ales prin colecţia de statui elenistice (din perioada romană), aduse de la Perge. Sala Zeilor poate sta oricând alături de sălile celor mai mari muzee de arheologie din lume! Mai sunt frumoase obiecte din perioada romană (mai ales capete de marmură, extrem de expresive), bizantină, continuând până la arta otomană (mai curând etnografică).

Kaleici este inima oraşului. Piaţa din sus de fortărează, având clădiri mai importante precum Turnul cu ciubuce (Yivli Minare), cărămiziu - simbolul Antalyei, Turnul cu Ceas, Turnul fortăreţei (Kale) -toate din perioada selgiucidă, ca şi mormintele de alături (turbasi) -, precum şi vechea moschee otomană Tekeli Mehmet Paşa. Spre vest, Piaţa se continuă cu frumosul parc Ataturk, cu multe terase atârnate pe buza falezei, deasupra golfului, cu vedere asupra Portului Roman. De asemenea, coborând străduţe şi/sau trepte, se poate ajunge în Port, un loc mereu plin de oameni - atât localnici cât şi turişti. Cele câteva restaurante servesc mereu peşte proaspăt prins. Alături, tot la baza falezei, este singura plajă care merită să fie amintită: cu nisip fin, apă curată şi adâncă, stânci de pe care se poate plonja în apă... Din păcate, e foarte mică şi se ocupă repede. Intrarea se face printr-un restaurant plătind locul (8YL), pe criteriul „primul sosit, primul servit". Nu se vând decât câte locuri sunt pe şezlonguri, ca la teatru...

Spre est de Kaleici - piaţa centrală, se întinde strada Republicii (Cumkuriet), o stradă cu două sensuri despărţite de palmieri înalţi şi groşi, având pe ambele laturi magazine moderne, restaurante, bănci, oficii, hoteluri... Nu departe este piaţa de fructe, acolo unde Ataturk Caddesi porneşte spre sud. Pe Ataturk Ca., la câteva zeci de metri, se află al doilea simbol al Antalyei, Poarta lui Hadrian (de fapt, un arc de triumf monumental construit cu ocazia vizitei împăratului în cetate, în 130 AD). De-o parte şi alta a Porţii sunt două turnuri, unul roman (spre sud), celălalt selgiucid. Poarta a fost încorporată în zid, astfel că a fost descoperită abia în 1956! Acum se coboară trepte de-o parte şi de alta a porţii: terenul s-a înălţat din acele timpuri mai bine de doi metri.

Prin Poartă se intră direct în inima cartierului vechi, Kaleici. De aici începe un labirint de străduţe înguste, mărginite de case în arhitectura tipic turcească. Declarată zonă de patrimoniu, este interzis să se construiască clădiri noi, ci se renovează cele vechi. Multe din ele au devenit pensiuni, restaurante, magazine de covoare... Unele sunt chiar frumoase, cu piscine - aşa numitele „buticuri". Preţul unei camere este relativ mic, între 20-50YL, şi e mult mai interesant decât să te cazezi la un hotel modern. Cele mai multe au acum toate utilităţile (duş, aer condiţionat, TV color cu satelit) şi deseori serveşte micul dejun în preţ. În acest moment, multe din străduţe se renovează de asemenea, fiind pavate cu plăci de bazalt sau marmură, cu rigole (acoperite) pe mijloc, să preia apa ploilor - probabil iarna, că eu nu am apucat ploaie în Turcia timp de lună, cu excepţia unei averse în Selcuk!

Nu departe de Poartă se poate vedea o ruină interesantă, Korkut Camii şi Turnul Scurt (Kesik Minare). Iniţial un templu roman, a fost transformat în biserică în sec. 6 AD. Apoi, distrusă de arabi, a fost reconstruită de turci ca moschee. Cavalerii de Malta, când au cucerit zona (pe la 1360) au transformat-o din nou în basilică - dar Korkut, fiul lui Beyazid II, a renovat-o ca moschee, care a funcţionat până în 1896, când a fost distrusă de un incendiu (împreună cu partea superioară, de lemn, a turnului). Acum ruinele sunt încuiate în dosul unei porţi din fier forjat, cu un lacăt cât o căciulă, dar se pot vedea (şi fotografia) ruinele - inclusiv cele romane, din marmură.

În ultima vreme, o linie de tramvai nou construită leagă Kaleici de Muzeu, vreo 2 km. Plaja Konyaalti se află chiar sub Muzeu, coborând un drum în serpentină. Din acest loc, spre vest, se întind, până la noul port (aflat la vreo 4 km vest), un lanţ de hoteluri.

Restaurantele sunt scumpe în jurul Portului, dar intrînd în inima Kaleici, poţi întâlni bufete şi restaurante ieftine. Aveţi numai grijă să aibă preţul afişat, că altfel vă jupoaie! Antalya nu are mâncăruri tradiţionale specifice, mai peste tot baza este kebabul, dar are totuşi ceva specific: gemurile. Sunt vestite în întreaga Turcie, făcute din diferite fructe naturale şi deosebit de aromate. De asemenea, în unele restaurante se serveşte un fel de ‚dip', picant, aromat, hibes, pe bază de ulei de ricin.