Venise odată în vizită o doamnă din România. Foarte mulţumită de viaţă: avea un job bun, plătit (relativ) bine, o casă, tot ce îi trebuia... Iată că apucase să călătorească şi în Canada, după ce vizitase multe ţări europene.

Era mai ales mîndră de fiica domniei sale. Treceam pe lîngă vreo vilă: „uite, si fata mea are aşa ceva. Chiar mai mare!”. Intram în vreun magazin de cosmetice: „Cum, ăştia nu au Cartier? Fiică-mea nu foloseşte decît Cartier!” Intram în vreun butique: „Oh, fiica mea se îmbracă de la Paris. Astea-s gunoaie!” Într-o zi, văzînd un BMW decapotabil, a izbucnit bucuroasă: „Uite, exact aşa e maşina fiică-mii!”

Între timp ne povestise cum e cu fiică-sa. Terminase Dreptul la o „privată” şi intrase jurist-consult la o firmă a unui investitor danez în Romînia. Făceau nu ştiu ce decoraţiuni interioare – export 100% în ţările europene. Angajaţi români. Fătuca, drăguţică, se încurcase cu patronul, om la vreo 50 de ani. Cu familie, copii. Ăla o făcuse „şef servicu” (probabil peste... calculatoare), apoi „director”, în final CEO. Cu salariul de rigoare – tot îi scotea de la taxe... Ce folosinţă mai bună decît să îşi plătească amanta din ei. Să nu credeţi că danezii nu se ştiu adapta condiţiilor din Romînia. „Ce băiat de treabă patronul!” spunea doamna – mai ales că şi ea „lucra” la firma acestuia. „Şi ce mult se iubesc?! Şi soţia o iubeşte!” „Care soţie? – m-am înecat eu în paharul de bere. „Păi, soţia. Din Danemarca.” „Ea ştie?” „Cum să nu ştie? Fiică-mea petrece măcar două luni pe an în Kopenhavn.” „Şi ce zice... soţia?” „Nu ţi-am spus? O iubeşte pe fiică-mea de nu mai poate! Şi copiii!”

Într-o zi a concluzionat: „Nici nu ştiţi ce fericită sunt! Ce îşi poate dori o mamă mai mult decît să-şi vadă copilul realizat?!” Recunosc, am fost puţin cam nesimţit. I-am spus în faţă ce gîndeam: „Nu pot înţelege cum o mamă se poate bucura la gîndul că fata ei este o prostituată...” „Cum prostituată? Nu face trotuarul!” „Nu. Face... biroul.” N-a vrut să mă mai vadă. Prietenei pe care o vizita i-a spus „Ce răi sunt oamenii. Ce invidioşi! Cum nu se pot bucura de norocul fetei mele?”

Mi-am amintit această întîmplare – sunt vreo cinci ani de-atunci – privind „prostituţia” liberalilor. Recunosc, nu am experienţă politică, mă cantonez în idei retrograde de genul „tradiţie”, „principii”, „bun simţ”... Un partid modern trebuie să ştie să renunţe la acestea, dacă vrea să reuşească, să se adapteze epocii moderne. Să fie realist. Dacă adversarul este imoral, este o tîmpenie ca ei să fie corecţi. Îşi bat singuri cuie în talpă. Dl. Crin Antonescu numai nu îşi îndeamnă subalternii din partid să se transforme în tîlhari de drumul mare – dacă asta îi va duce la putere. Pe urmă, vor avea timp şi de principii... Well, „pe urmă” este un eufemism: alianţa cu socialiştii şi securiştii este planificată să dureze vreo 9 ani!

Personal - cum v-am zis, lipsit de experienţă „politică” -, nu pot înţelege de ce trebuie să înlocuiesc o jigodie (cum e, indiscutabil, Băsescu) cu o altă jigodie. Că „n-a făcut nimic” pînă acum nu este chiar ceva de laudă. I-a lăsat pe alţii să „facă”, fiind prea leneş să facă ceva (chiar şi bani). Ajuns presedinte, dl Antonescu ori va continua să-i lase pe alţii „să facă”, ori chiar va face chiar el ceva – ceea ce ştiu cel mai bine politicienii români să facă... Mai mult, văzînd uşurinţa şi lipsa de scurpule cu care renunţă la principii şi tradiţii liberale, alierea lui cu singurele două categorii pe care nu doream în ruptul capului să le accept (securiştii şi socialiştii iliescieni), nu pot pur şi simplu să am încredere în el – şi în partidul care acceptă, susţinîndu-l. Aş pierde prea mult renunţînd, cinic, la principii. Nu am, totuşi, motive să fiu un oportunist, nu sunt nevoit să fac primul pas spre iad, acceptînd compromisuri... Oricît de mult aş dori să îl văd pe Băsescu înlocuit.

OK, veţi zice, dar dacă nu „Alianţa de stînga-dreapta şi-mprejur”, atunci PDL? Nu ţie de-ajuns? Mi-e, deşi ştiu că măsurile de austeritate erau inevitabile. Le găsesc vină că sunt la fel ca ceilalţi, la fel de lipsiţi de scrupule, la fel de hoţi, de incapabili, cu rude şi clientelă flămînde... Dacă ăia nu, ăia nu, atunci cine? Evident, nu politicieni, nu partide asemănătoare care nu fac decît să se înlocuiască unele pe altele tot la patru ani. Nici măcar UDMR, deşi maghiarii sunt singurii care mai au o brumă de cinste în respectarea cuvîntului dat, de cinste în relaţii, în promisiuni. Singura formaţiune politică care îşi apreciază limba, tradiţiile, însemnele – chiar dacă ele nu sunt româneşti. Doar că şi ei sunt politicieni... români. Hîrşiţi, cum s-ar zice, în rele.

Şi-atunci? Sunt gata să intru în rîndul neimplicaţilor? A pasivilor? Îmi voi plimba căţeii în ziua de vot? Voi sta la o bere în Copou, voi merge la un film?... Nu, sunt mult prea „prost crescut” ca să tac din gură, să nu îmi spun opinia. Chiar şi politică. E un drept al meu, înjuram cînd nu-l aveam, acum să îmi bat joc de el? Să nu le spun politicienilor ce gîndesc despre ei? Dacă nu mă duc, pot crede că mi-a fost lene. Că accept indiferent ceea ce vor decide ceilalţi alegători. Ori, nu e adevărat. Nici nu voi da buletinul gol. Nu neaparăt pentru că mi-e teamă că un „binevoitor” din comisie va pune o ştampiluţă undeva, gîndindu-se că am fost neatent... Ci voi scrie mare, citeţ, deasupra tuturor candidaţilor, partidelor: „HUO!” (sau poate chiar mai vulgar...)

Eu chiar cred că aceasta este calea: boicotarea alegerilor din 2012, eventual şi 2014. Dacă rezultatele votului va fi „25% prezenţă, 98% din voturi corect exprimate, 2% respinse”, cei aleşi în urma celor 25% de voturi vor fi legal votaţi. Chiar dacă cel ales va avea nu mai mult de 12.51% din opţiunile colegiului respectiv. Vor avea girul populaţiei, al „poporului”. Alegerile vor fi validate. Dacă însă rezultatele comunicate vor suna „25% voturi valide, 61% anulate, prezenţă la vot 86%”, cineva va trebui să explice de ce 60% dintre alegători au preferat să îşi anuleze votul! Mai ales că alegătorii şi-au anulat votul nu ştampilînd, din greşeală, două pătrăţele, ci scriind un mesaj... „dulce”... la adresa candidaţilor şi partidelor!

Pe urmă pot bea şi-o bere.