A murit Vaclav Havel. În aceste zile, cînd întreaga Lume se pregăteşte de înmormîntarea lui, cînd (mai toţi) conducătorii de state, marii politicieni îi aduc tributul, încerc să mă pun în pielea şi sufletul cehului „de rînd”, simplu cetăţean al Republicii Cehe – Boemia, aşa cum o numesc ei. Ca locuitor vremelnic al Cehoslovaciei (şi, apoi, Cehiei), în anul imediat următor „Revoluţiei de Catifea”, pe timpul primului an de Preşedinţie a celui ce avea să devină un mare om de stat, Vaclav Havel, simt şi eu nevoia să-l omagiez pe marele om.  Dacă eram în Praga, poate aprindeam o lumînare în Piaţa Vaclav – bănuiesc că acolo vor merge praghezii să-l omagieze. Locul unde, pentru prima dată, demonstranţii au strigat, împotriva regimului comunist, „Havel na Hradu!”.

Vaclav Havel era un simplu dramaturg. Ca dizident recunoscut de autorităţile comuniste, fusese obligat să lucreze ca maşinist la un mic teatru din Praga. Acolo îşi scria piesele – chiar dacă acestea nu erau jucate. Se alăturase de tînar mişcării Primăvara Pragheză, alături de alţi intelectuali. Mulţi din aceştia părăsiseră, la intervenţia Sovietică, Cehia – unii, pentru totdeauna (ca Milos Forman, de exemplu). Nu Havel. Mai tîrziu semnase Charta 77. Făcuse puşcărie politică. Intrase în conştiinţa praghezilor drept cel mai intransingent dizident. Omul care, chiar fără pregătire politică, nu accepta compromisuri cu regimul comunist. Cînd, în 1989, demonstranţii au decis ruperea definitivă cu regimul şi întoarcerea spre democraţie, a fost aproape normal să îl vrea pe Havel preşedinte. De aceea, spontan, au strigat „Havel la Hrad!” Asta, pentru ei, însemna: Havel Preşedinte!

Havel a devenit Preşedintele Boemiei. „Simplul” dramaturg, s-a dovedit a împlini speranţele şi dorinţele cetăţenilor. A fost cel mai democratic preşedinte al fostelor state socialiste. A fost un pilon al democraţiei europene. A apărat intersele cehilor. Şi-a iubit concetăţenii, a fost iubit de ei. A fost un centru de echilibru politic, drept, cinstit, corect în decizii, intransigent în continuare. A ştiut să se înconjoare de oameni de cea mai bună calitate, nu numai incoruptibili ci şi extrem de competenţi în domeniile lor. Nu a fost un politician de marcă şi nici un mare economist – dar a ştiut să susţină specialişti în domeniile respective. Nu a fost un naţionalist habotnic, în ciuda patriotismului – a ştiut să se înconjoare de evrei, germani, cehi şi moravi, slovaci, maghiari români şi ţigani – toţi cei care formează Poporul Boem. De aceea cehii sunt un popor şi nu o populaţie!

Fără a fi dorit, fără să-şi fi propus să „intre în cartea Istoriei”, el a fost unul din cei patru Mari Bărbaţi ai Cehiei. Alături de Otakar II de Premysl (1232-1278), primul rege boem care a lărgit graniţele Boemiei de la Baltica la Adriatică, Împăratul Carol IV de Luxemburg (1316-1378), care a făcut din Praga cel mai frumos oraş al Europei şi din Boemia Nestemata Imperiului German şi Thomas Masaryk (1850–1937), primul Preşedinte al Republicii Cehoslovace după cucerirea Independenţei de sub jugul (de patru veacuri) a Imperiului Austriac. Privind această listă, vedem că primii doi nu cunoşteau limba cehă, vorbind germana (şi latina), că al doilea e ceh doar prin alianţă (mama era o Premysl) fiind mai curînd german şi francez, iar al treilea trăise jumătate din viaţă în exil. Acest lucru nu i-a făcut pe cehi să strige „noi nu ne vindem ţara”, nici nu i-a împidicat să îi treacă printre eroii neamului. Cîţi străini (fanarioţi, austrieci, maghiari, saşi) care au binemeritat de la Ţară sunt amintiţi drept eroi? Cîţi români care au trăit (şi trăiesc) în Exil sunt amintiţi cu respect, au intrat în conştiinţa românilor? În definitiv, cîţi dizidenţi autentici sunt consideraţi eroi de către poporul român?

Desigur, o explicaţie ar fi – una istorică. Românii nu au ştiut să îşi repecte eroii. Nu au avut martiri recunoscuţi. Abia în ultimele decenii a apărut cultul martirilor şi sfinţilor. Lipsindu-ne „sfinţi” autentici, am găsit cîţiva de conjunctură. Ştefan cel Mare a devenit „şi Sfînt”, în ciuda vieţii pline de păcate, pentru cîteva ctitorii. Fără ca alţi ctitori (Rareş, Movilă, Lupu, Radu cel Mare, Neagoe Basarab) să fie şi ei canonizaţi. Brîncoveanu, pentru refuzul de a se „turci” – fără a se ţine cont de relităţile vieţii lui şi a conjuncturii politice. Cîţiva „sfinţi” anonimi sau despre care nu se ştie nimic. Pentru că poporul nu a păstrat niciodată în memorie astfel de „sfinţi” şi martiri, respectînd mai curînd moaştele.

Cu eroii e încă mai încurcată. Istoricii, mai ales în timpul „recuperării naţionale” ceauşiste, au creat „eroi” români – chiar dacă poporul nu îi considerau aşa. În afară de legendele despre Ştefan cel Mare, cîteva despre Vlad Ţepeş şi doar una-două despre Mihai Viteazu, mai nimic. Se adaugă nişte balade şi quasi-legende despre „haiduci”, majoritatea i-reale şi legendare (cum ar fi Novăceştii, Iorgovan...). Nu se ştia despre Burebista, despre Decebal, şi nici despre Traian! Chiar şi despre „eroii Războiului de Independenţă şi ai Primului Război Mondial era scris în cărţi – iar despre WWII nu se spune absolut nimic! Multe fapte ale „haiducilor” au fost idealizate (Pintea, Iancu Jianu, Horia şi ai lui, Tudor, Avram Iancu), avînd un caracter mai mult local. În schimb, participanţii răscoalei de la Bobîlna au trecut în uitare, iar numele de Gheorghe Doja, Ekaterina Varga, Stefan Roth sunt amintite doar de cei aparţinînd naţionalităţilor respective.

De ce asta? Bănuiesc pentru că respectivii „eroi” nu au reprezentat năzuinţele oamenilor simpli. Deşi vorbeau despre „libertate”, războaiele pentru libertate aduceau, pentru cei mulţi, mai ales necazuri. Ei erau învăţaţi să „supravieţuiască” fugind din calea cuceritorilor, nu să se împotrivească. Să se plece, cu căciula în mînă. Să „reziste” pasiv, prin tîrşîitul picioarelor,lipsă de iniţiativă şi creativitate, prin lene endemică, încălcarea legilor, evaziune fiscală. De la Mihai zis Viteazul ei au memorat legarea de pămînt, care le îngrădea fuga de pe moşii, nu încercarea de independenţă şi unire. Un rezultat al veacurilor de supuşenie altor neamuri – fie ele maghiari, cumani, tătari, turci, austrieci, ruşi... Începînd cu romanii: nu se poate explica totala latinizare a dacilor (în caz că nu erau ei înşişi latini) în mai puţin de două veacuri, dacă nu exista o supunere totală, obedientă, activă chiar, cu poporul cuceritor.

Şi cehii, după şase sute de ani de ocupaţie (mai întîi germană, apoi austriacă) au dobîndit această trăsătură de „rezistenţă pasivă”. Principalul personaj – chiar dacă nu e „erou” în accepţiunea cuvîntului, este Şvejk, un fel de Păcală boem care se împotriveşte prin prostia prefăcută. Ce altceva fac romînii (şi ţiganii) decît să „facă pe proştii”? Să „rîdă de necaz”? Deşi Şvejk a fost „inventat” de Haşek abia după Primul Răboi Mondial, în el s-au recunoscut toţi cehii de sute de ani. Mai ales intelectualii cehi, după „revoluţia de catifea”, recunosc deschis acest adevăr. Ei ştiu că devenirea Ţării nu se datorează „poporului”, ci Elitei, personalităţilor. Dacă ar fi fost după „popor”, cehii ar fi vorbit şi azi limba germană! Ar fi fost şi azi, fără intervenţia democraţiilor mondiale, provincia unui imperiu. Şi ar fi fost şi azi un stat comunist.

Din fericire pentru ei, numărul de Eroi a fost mult mai mare decît la noi. Şi asta s-a datorat tocmai faptului că la cehi cultul eroilor, al martirilor, a fost la mare preţuire. Chiar supuşi altor imperii, ei şi-au recunoscut martirii: Ducele Vaclav, Ludmila, Vojtech, Jan de Pomuk, Anezka... Cehi get-beget. Se adaugă Jan Zizka şi taboriţii lui, eroii „defenestrării” decapitaţi în Staromeste Namesti, Carol IV... pînă la martirii luptei împotriva fasciştilor germani, respectiv comunismului, în frunte cu Jan Palach, cel ce şi-a dat foc protestînd împotriva intervenţiei trupelor ruseşti împotriva Prinăverii Pragheze. Ce deosebire faţă de cum îl percep românii pe Liviu Babeş, cel ce şi-a dat foc la Braşov! Acestuia nu i se putea da măcar numele unei străzi – pentru că locuitorii străzii respective... trebuia să-şi schimbe adresa în buletin. În timp ce la crucea lui Palach, în Piaţa Vaclav,ard lumînări zi şi noapte, încă de pe timpul comuniştilor!

Şi, bineînţeles, eroi sunt şi dizidenţii. Toţi dizidenţii autentici. Chiar dacă unii au părăsit ţara (ca şi Dorin Tudoran), au fost deportaţi (ca Paul Goma), au fost închişi (ca cei din grupul Noica), au avut domiciliu forţat (ca cei din Iaşi, cu Dan Petrescu în frunte, ca Doina Cornea), sau care nu au păţit nimic (mai ales datorită evenimentelor), ca cei Şase, Dinescu, scriitorii semnatari ai Scrisorii împotriva USR... În Cehia toţi aceştia au avut respectul cetăţenilor! La noi, după ce Iliescu i-a „cooptat” în Guvernul FSN şi ei şi-au dat demisia, „poporul” a început să-i înjure, să-i scuipe, să-i fugărească pe străzi... Chiar şi azi atitudinea a rămas aceeaşi. „Revoluţionarii” care au primit adeverinţe şi beneficii de la Iliescu, Dan Iosif şi ai lor continuă să facă spume cînd aud de Eroi, de cei de la Timişoara, de cei ieşiţi în Bucureşti (şi alte oraşe) pe 21 decembrie.. Ei sunt „eroii”, ei merită îndemnizaţii – deşi au ieşit, dacă au ieşit, pe străzi după fuga dictatorului, iar la primele împuşcături ale „teroriştilor” s-au ascuns pe sub paturi...

S-a pus întrebarea „de ce nu am avut şi noi un Havel?” Bineînţeles, Iliescu a refuzat să răspundă. Cei care şi azi se recunosc „iliescieni”, în special membri ai PSD fost FSN-PDSR ocolesc subiectul sau se solidarizează comunistului cu „faţă umană”. Dau mai curînd vina pe „vînzarea românilor” ruşilor de către Churchil şi Roosevelt. Doar câţiva jurnalişti au sesizat foarte bine: românii nu meritau un Havel! Nu au avut un Cult al Eroilor, deci nu au ştiut să recunoască puţinii eroi pe care i-au avut în 1990. Pe lîngă indiferenţă şi pasivitate, a intervenit invidia. Le-a fost mai uşor să îi ponegrească, să le caute vini, să îi bîrfească şi înjure, decît să îi iubească şi să-i susţină. Decît să aibă mereu în faţă profile morale drept oglindă, în care să se vadă aşa cum sunt, au preferat să susţină oameni pătaţi, foşti politruci de rangul doi, foşti securişti ai poliţiei politice, foşti colaboratori şi informatori, incompetenţi şi corupţi. Erau mai uşor de înţeles, românii se recunoşteau în ei. Aveau sentimentul că pot face orice vor ei, fără ca aceşti „aleşi” să aibă dreptul moral de a-i condamna.

Bineînţeles, în bunul stil românesc, i-au găsit şi lui Havel o „bubă”. Am citit în mai multe rînduri comentarii în acest sens: pe timpl lui Havel Cehoslavia s-a divizat. Vezi, Doamne, asta dovedeşte „lipsa de patriotism” a Preşedintelui. Pentru nişte „patrioţi” care sunt în stare să deporteze pe maghiarii din secuime, apărînd „integritatea României cu arma în mână”, este un păcat de moarte. Nu îşi dau seama că prin asta seamănă mai curînd cu Milosevici, care a adus un deceniu de război civil şi nenumărate suferinţe poporului sîrb, fără ca prin aceasta să menţină „unitatea”. Havel şi-a arătat înţelepciunea şi spiritul democratic. Eram în Cehoslovacia cînd s-a întîmplat, pot depune mărturie. Decizia a fost în totalitate a slovacilor. Havel a militat pentru un stat unitar, a făcut campanii, i-a convins pe cehi să menţină unitatea – dar i-a lăsat pe slovaci să-şi decidă singuri soarta, să facă Referendum. Ei au decis! Şi au decis separarea. E de mirare că au ales ca prim Preşedinte un fost activist de partid „dizident”, frate geamăn al lui Iliescu? Că politica Slovaciei a rămas permanent pe partea „stîngă” a democraţiei? Că Slovacia este deja rămasă în urma Cehiei cu zece ani?

Deşi Havel a imprimat Cehiei o politică clar liberală, nu a neglijat aspectele sociale. Prin asta el a fost un preşedinte de orientare neo-liberală, de centru stînga. Dar cît se poate de democratică. Eram în Cehia cînd se privatiza industria. Încă din 90 uzinele, fabricile etc. au fost privatizate: jumătate din acţiuni au fost vîndute, transparent, pe bursă, jumătate au fost împărţite angajaţilor. Nu au apărut baroni, nu au apărut „proprietari de cumetrie”, nivelul de trai al întregii populaţii a crescut. Cehia, deşi mult mai mică decît Polonia, este la fel de dezvoltată ca aceasta, dacă nu chiar mai dezvoltată. S-a axat de la început pe industria Turismului, fiind astăzi cea mai turistică ţară fost comunistă, printre primele 4-5 cele mai vizitate ţări ale Europei.

Nu au dorit o „democraţie orginală”, au aplicat tot ce a fost bun la alţii. Şi asta tocmai pentru că Vaclav Havel nu s-a considerat a fi mai deştept decît era. Modest, a acceptat că alţii pot fi mai competenţi decît el în alte domenii decît cel în care el avea experienţă: dramaturgia. Şi cehii au acceptat asta, nu i-a spus nimeni cu dispreţ „scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, „dramaturgul”, „scriitorul”, „intelectualul”... Da, probabil ar fi acceptat să i se spună „boemul”, chiar dacă nu a fost deloc boem ca Preşedinte, cît timp a avut consilieri cît se poate de realişti.

Ultima dată cînd l-am văzut pe Havel a fost în 2009. Îl mai văzusem de cîteva ori, „în carne şi oase”, întîmplător, plimbîndu-se prin Hrad. Fără gărzi. Acum l-am văzut la TV: făcea reclamă. Chiar şi acest gest m-a impresionat. Îşi punea întreaga autoritate morală în spatele unei campanii de susţinere a unui spital oncologic! Cîţi din politicienii români ar face, voluntar, gratis, o astfel de „reclamă”. Dar, apoi, cîţi politicieni români au profilul moral al lui Havel? Tot respectul, veşnic, Boemule Preşedinte!