Cel numit de către creştinii ortodocşi şi catolici „Sfântul Paul" (Pavel, la români) se pare că a existat ca persoană istorică, nu este doar o tradiţie legendară. Din cele patrusprezece scrisori atribuite lui în Noul Testament, se pare că cel puţin şase (cele două către Corintieni, cele două către Thesalonicieni, cea către Romani şi cea către Galatieni) aparţin aceluiaş autor - care se putea numi Paul. Tradiţia îi dă un rol însemnat în răspândirea religiei creştine către „neamuri" şi, mai târziu, când faima lui a devenit tot mai mare, tot mai multe „colonii" (biserici) creştine l-au afirmat drept întemeietor. Acest lucru le dădea o poleială de vechime, de sfinţenie. Fenomenul nu era nou, nenumărate cetăţi îşi afirmau drept întemeietor unul din eroii greci, semizei sau luptători la Troia...

Faptele Apostolilor, o carte programatică, avânt drept scop mai puţin istoria reală, cât cea apologetică a lărgirii treptate, „prin voia lui Dumnezeu", a Bisericii lui Hristos - de la Ierusalim în întreaga Iudee, apoi în Orientul Mijlociu, apoi în Europa şi mai departe, „până la capătul pământului", prezintă o succesiune de acţiuni misionare pe această linie. Astfel, după ce Petrus (Keffa) a dus „evanghelia" din Ierusalim în teritoriile apropiate, a venit rândul lui Pavel să o ducă mai departe. Şi autorul Faptelor, fie el chiar „Lucas", a fost un admirator al lui Pavel! Într-atât de mult încât respinge tradiţia că de fapt Petre ar fi dus creştinismul la Roma - aşa cum afirmă alţi „istorici" creştini. El scria în perioada în care faima lui Paul, deşi puţin importantă în primele decenii, căpătase statură - către sfirşitul primului veac.

Faptele ne prezintă, deci, chiar în detaliu, călătoriile misionare ale lui Pavel în Anatolia şi în provinciile romane Macedonia şi Ahaia, până la Roma. Eu am pornit pe urmele acestor călătorii - cel puţin în parte. Pentru că ar putea constitui o vacanţă de o lună numai străbaterea miilor de kilometri bătuţi cu piciorul de Pavel şi tovarăşii lui în cele trei călătorii prin Asia Mică.

Prima călătorie, care ar fi avut loc prin anii 48-49, s-a desfăşurat pe traseul Antiohia ap Orontes - Seleukeia Pieria - Salamis (pe insula Cypros) - Patmos (idem) - Perge - Antiocheia Pisidiei - Iconium - Lystra - Derbe - Lystra - Iconium - Antiocheia Pisidiei - Attalia - Seleukeia Pieria - Antiocheia ap Orontes. Tovarăşi ai lui Pavel au fost Josef (Jese) Barnaba, care a avut rolul de lider, cel puţin în prima parte a călătoriei, şi, până la Perge, Ioan Mark. În cursul acestei călătorii Pavel nu numai că-şi schimbă numele (din Saul în Paulus), dar începe propovăduirea Evangheliei către neamuri. Până la întoarcerea în Antiohia îşi formează învăţătura proprie, diferită de cea tradiţională, iudeo-creştină (a bisericii din Ierusalim, „iudaizanţii lui Iacob"), afirmă că evanghelia lui este singura adevărată (aşa cum susţine în scrisoarea către Galateni, datată imediat după această perioadă de către unii biblişti) ca venind direct de la Iisus, şi îşi atribuie rolul de „apostol al neamurilor" ca venind nu prin recunoaşterea „oamenilor", ci direct de la Iisus în urma viziunii avute pe drumul Damascului. Ulterior va susţine că a fost dus în al treilea Cer...

A doua călătorie are loc, conform Faptelor, în urma primului „sinod" de la Ierusalim, prin anii 51-54. De data asta pleacă la drum cu Silas (Silvanus?), în urma răcirii prieteniei cu Barnaba care, ca şi Petru, acceptase forma „iudaizată" a creştinismului. Apostolul a călătorit pe traseul (probabil) Antiocheia - Tarsus - Derbe - Lystra - Iconium - Antiocheia Pisidiei - (Frygia) - (Mysia) - Alexandria Troas - Neapolis - Philippi - Thesalonika - Beroia - Athena - Corinth - Cenchrea -Ephesus - Cesarea (Iudeii) - Ierusalim.

Mare parte a traseului este vagă, aşa cum e prezentată în Fapte. Pavel se pare că nu este hotărât de drumul pe care să îl urmeze, de multe ori este întors din drum de „sfântul duh" - sau, dimpotrivă, pornit într-o anumită direcţie de către acesta (spre Macedonia). Călătoria spre „Galatia" (sudul provinciei Galatia, unde se aflau cetăţile primei călătorii Derbe, Lystra, Iconium şi Antiohia Pisidiei, a fost făcută „să întărească în credinţă" pe membrii bisericilor înfiinţate de el în urmă cu doi-trei ani - şi cărora le trimisese scrisoarea să le ceară să reziste „tulburătorilor" sosiţi de la Ierusalim. Ca în multe alte locuri în N.T., versiunea din scrisori este diferită, chiar greu de împăcat cu cea prezentată în Fapte. Mai mult, chiar actele lui Pavel par a fi inconsistente. În ciuda scrisorii dure adresate Galatenilor (ei de fapt nici nu se recunoşteau Galateni, ci erau Pisidieni, Lakonieni, Paphlagoni...), Pavel se pare că mare lucru prin cetăţile respective nu a făcut. A luat cu el un singur tovarăş, pe Thimoteus din Lystra - pe care, cu mâna lui, l-a „tăiat împrejur"! De fapt, se pare că urmele arheologice găsite până în acest moment indică o prezenţă extrem de scăzută a creştinilor în zonă, până după Constantin...

Pornirea către Macedonia şi Grecia s-a datorat mai ales lui Lukas, medic originar din Philippi parese, şi mai puţin „visului". În Macedonia a avut un succes parţial, deşi statornic - biserica din Macedonia a fost singura care i-a rămas credincioasă şi i-a trimis bani de câte ori a cerut. Biserica întemeiată la Corint a fost mereu pornită să accepte alţi „apostoli", nu odată ajungând la certuri aprinse cu Paul. Se poate spune că rolul lui a crescut abia spre sfârşitul primului secol, atunci când presbiterul (episcop?) de Roma, Clemens, a încercat să o aducă sub ascultarea Romei. Cu ajutorul scrisorilor lui Pavel, biserica din Corint a reuşit să-şi păstreze independenţa.

În această călătorie, Ephesus a fost doar un popas în voiajul pe corabie. Pavel nu s-a oprit, de data asta, în cetate, ci a pornit direct spre Iudea. În urma lui au rămas Priscilla şi Aquila, tovarăşii lui din Corinth şi din prima parte a voiajului pe corabie. Se pare că rolul lor era cel de a pregăti terenul pentru întoarcerea lui Pavel - care va avea loc în următorul an.

A treia călătorie a avut loc între 54-58. A pornit din nou prin sudul Galatiei - dar de data asta s-a dus direct spre Ephesus. Traseul călătoriei a fost Antiocheia ap Orontes - Tarsus - Sud Galatia - Apolonia - Apamea - Laodykeia - Tralles - Ephesus - Smyrna - Alexandria Troas - Macedonia - Corinth - înapoi pe uscat la Philippi - Alexandria Troas - Assos - pe corabie la Chios - Samos - Miletus - Patara - Tyr - Ptolemais - Cesarea - Ierusalim. La întoarcerea la Ierusalim îl aşteptau întemniţarea de 3 ani la Cesarea şi drumul (final?) spre Roma.

Faptele Apostolilor nu prea vorbeşte despre drumul apostolului până în cetatea Efesului, decât că a trecut prin „Galatia şi Frygia" (şi, de fapt, prin mare parte din provincia Asia). În Efes a stat doi ani jumătate, până la „răscoala lui Dimitrie, argintarul", când a plecat în Macedonia şi apoi în Corinth. Acolo a stat câteva luni şi s-a întors tot pe uscat. La Efes nu a dorit să mai ajungă, „să nu întârzie pe drum", zice Faptele - dar la Miletus a trimis după „prezbiterii bisericii din Efes", pierzând timp îndoit. Mai că am zice că alte motive îl împiedicau să oprească în marea cetate... Şi istoria prezentată în Fapte ne arată că el nu a mai ajuns în Efes niciodată, că de fapt a mai pus doar de două ori piciorul pe pământul Asiei, în Mirha şi Knidos, în drumul pe corabie spre Roma.

În călătoria mea am trecut prin mai toate locurile în care Pavel a făcut (sau poate nu) popas. Nu am ajuns în Alexandria Troiei, în Assos, în Knidos, Mirha, şi nici pe porţiunile drumului roman din „Frygia" şi „Mysia". Poate o altă vacanţă în Turcia mă va duce şi pe acolo.