Cappadocia este o provincie istorică situată în centrul Anatoliei. A avut regi la un moment dat, clienţi romanilor. A fost mult timp şi provincie romană. A avut diferite întinderi, ocupând la un moment dat regiunea dintre Malathya în vest, Marea Neagră la nord şi Munţii Taurus la est şi sud. A format centrul puterii hitite. Azi prin Cappadocia se înţelege aria dintre Aksaray la vest, Kayseri la est, Nigde la sud şi Hacibektaş la nord, cu centrul la Goreme.

Este o zonă atât de stranie încât a fost folosită în numeroase filmări pentru Star Wars. A spune că peisajul este „lunar" ar fi o limitare. Formaţiunile de stâncă sunt unice şi mult mai variate decât cele de pe Lună. Totul a pornit acum vreo 10 milioane de ani, odată cu erupţia a trei vulcani din zonă (Erciyes Dagi, Guludag şi Melendiz Dagi), situaţi în sud-vestul regiunii între Kayseri şi Nigde. Stratul gros de tuf vulcanic a acoperit o zonă imensă. De atunci vântul şi apele au tot săpat în el - rezultatul se poate vedea azi. Pentru că tuful a fost deseori acoperit în timp cu straturi de rocă mai tare, multe formaţiuni par nişte ciuperci, cu pălării aşezate pe coloane gigantice (aşa numitele „coşuri ale spiritelor") - nu foarte diferite de Babele de la noi. Dar Coşurile sunt doar cele mai spectaculoase din formaţiuni, multe altele sunt asemănătoare unor turnuri de cetate, ziduri, castele...

De asemenea, vestite sunt „columbarele". Ele aveau rolul de a atrage porumbeii sălbatici, care le foloseau de adăpost. Pentru a-i face să intre, deseori gaura era vopsită alb şi netezită, să faciliteze intrarea, iar în interior erau instalaţi suporţi pe care să stea păsările şi cuibare. De ce tot acest interes? Pentru că sutele de păsări făceau o groază de găinaţ - pe care călugării din zonă îl adunau şi îl foloseau ca îngrăşământ natural în podgoriile lor, de unde obţineau astfel struguri extrem de dulci.

Şi asta nu ar fi nimic, dar din cele mai vechi timpuri mâna omului a intervenit copios, transformând locuri interesante în locuri de legendă. Mai ales pentru a se apăra, oamenii au început să sape în roca uşor de prelucrat, în tuf, construind adăposturi, locuinţe, biserici. Aici se pot întâlni vestitele locuinţe „troglodite", subterane, cele de la Kaymakli şi Derinkuyu fiind vestite. Mai târziu, prin sec 8-11, zona a devenit locul de refugiu al călugărilor creştini (pe timpul ocupaţiei arabe şi, mai târziu, turceşti, şi unii şi alţii, musulmani). Au săpat mânăstiri şi bisericii, sau simple chilii (e de bănuit că sihaştrii au trăit în astfel de chilii săpate în stâncă încă de la începutul creştinismului; Sf. Grigore de Nyssa aminteşte de ei) şi, prin sec. X, au început să le picteze. Bisericile rupestre şi frescele lor sunt patrimoniu internaţinonal, azi. Pot fi vizitate în Muzeul în aer liber Goreme, dar şi la Zelve şi pe Valea Ilhara. Mânăstirea de la Yaprakhisar, alături de oraşele subterane amintite, se alătură formaţiunilor de la Ucisar şi Urgup, ca şi din micile localităţi din zonă: Ortahisar, Mustafapaşa, Cavuşin, Goreme, Yeni Zelve, Soganli. În partea de nord, în apropiere de Avanos (care este un centru vestit de olărit) sunt alte două situri Gulşehir şi Hacibektaş (mai puţin interesante).

Satele şi oraşele din zonă trăiesc din plin momentul. Profitând de boom-ul turistic, mai toată lumea lucrează în această industrie. Majoritatea caselor s-au transformat în pensiuni, se construiesc multe hoteluri - mai ales folosindu-se, cu permisiunea guvernului, feţele muntoase lângă care sunt amplasate: multe au camere săpate în tuf (spectaculoase, dar în general lipsite de instalaţii, greu de realizat în grote...) Restaurantele sunt fără număr, majoritatea servind o specialitate a zonei, „tocană ciobănească în ulcior". Se prepară cam aşa: într-un ulcior se pun vegetale (ceapă, roşii, ardei, un căţel de usturoi), fâşii sau bucăţele de carne (iniţial miel sau oaie, azi şi pui sau vită) şi ulei de măsline, poate şi ceva ierburi aromate, se astupă bine şi se bagă în jar. Când e gata (cam 20 min) se aduce fierbinte la masă şi se „taie" (cu sabia, sau un cuţit-satâr) gâtul ulciorului, cu grijă, după care tocana se varsă pe platou. Este excelentă! Clientul îşi poate păstra cele două jumătăţi de ulcior...

Sunt foarte multe restaurante care servesc vin, mai ales că regiunea este una din importantele zone viticole din Turcia. Mai ales Avanos şi Urgup au standuri de vin produse local şi la Urgup are loc, anual, Festivalul Vinului. Pe lângă asta, sunt multe magazine de covoare, carpete şi chilimuri, pietre preţioase şi semipreţioase, bijuterii, locuri de închiriat maşini, scutere, biciclete (chiar şi cai), agenţii turistice, frizerii, magazine „cu de toate", alimentare... până şi spălătorii şi internet-cafe-uri. Profitându-se de briza de munte, se organizează călătorii (de o oră) cu balonul deasupra regiunii. În general, un turist nu se poate plictisi stând în zonă o săptămână - ceea ce se şi întâmplă de obicei. Eu am stat numai cinci zile, având încă multe locuri de văzut, dar multe locuri din Cappadocia au rămas nevizitate.

În zonă sunt alte obiective care nu aparţin propriu-zis Cappadociei, pe care le-am vizitat şi eu. Unul este oraşul Kayseri, chiar la marginea estică a regiunii. Celălalt este Valea Ilhara (Peristeme), care nu ar trebui ratată de excursionişti.