Dalyan a fost o decizie de ultimul moment şi nu am regretat nici o clipă! E locul perfect de a pretrece un sejur. În multe privinţe aminteşte de Costineşti - deşi nu are nici epavă, nici plajă de nudişti. În general, în Turcia este interzis atât nudismul, cât şi „topless"... Chiar numai turistele vestice au bikini, iar turcoaicele, de multe ori, se scaldă în şalvarii şi cu basmaua pe cap! Cel ce vrea totuşi să facă nudism la Dalyan probabil o poate face (pe propriul risc): plaja are mai bine de 8 km lungime!
Orăşelul (nu mai mult de 6 mii locuitori) este de fapt un sat mai mare. Are o stradă principală, o piaţă centrală (unde este şi moscheia - dar, în locul veşnicului Ataturk, aici este o statuie cu două broaşte ţestoase careta cuplându-se - simbolul oraşului) - şi o promenadă pe marginea râului. Pentru că cel mai interesant element al oraşului este râul-canal Dalyan Cay (se pronunţă... ceai) care este locul de scurgere al lacului Koycegiz Golu (ghiol), aflat în amonte de Dalyan la vreo 30 min (probabil vreo 15km). Râul „meandrează" la poalele stâncoase ale munţilor, făcând un mare loop chiar în zona Centrului. E mărginit de pâlcuri de stuf în care, ici şi colo, se ascund terase sau pensiuni. La cele de pe malul opus (vestic) se poate ajunge doar cu barca (proprietarii oferă serviciu gratuit clienţior).
Mai totul se găseşte pe strada principală, pe cea paralelă şi pe străduţele care le unesc, sau care duc direct la malul râului. Sunt multe restaurante şi cafenele, majoritatea cu terasă. Mâncarea s-a scumpit, rar găseşti ceva sub 10YL, dar în general porţiile sunt mari şi săţioase. Un restaurant în Piaţa Centrală oferă peşte proaspăt (ţinut în gheaţă), în rest mai toate au kebab de tot felul, pide sau chiar pizza Unul sau două servesc „mâncare turcească", inclusiv din Cappadocia (tocană în ulcior). În foarte puţine locuri se serveşte vin - şi acolo preţurile sunt cu câteva lire mai mari. În schimb, toate servesc bere rece (la sticlă doar). Tot pe aceste străzi se găsesc pensiuni, magazine de covoare, bijuterii şi suveniruri, o cafenea „europeană" (patroana, Grete, este o nemţoaică) care serveşte cafea destul de scumpă şi prăjiturele, câteva magazine de fructe şi legume proaspete.
Desigur, vilegiaturiştii vin aici pentru plajă. Plaja nu este chiar aproape - ia cca. jumătate de oră ca să ajungi acolo. Plaja Izusu (se mai numeşte şi Careta) are de fapt două puncte unde se face plajă, la cele două capete. La primul, spre sud-est, se ajunge cu un minibuz care circulă cam din oră în oră între 9 şi 6pm, trecând printr-un sat şi peste munte, cam în 30 min. Al doilea, la locul de vărsare al râului în mare, este accesat cu ajutorul bărcilor-taxi (în turcă: dolmuş) care coboară pe râu - cam tot 30 min. Este interesant de străbătut pentru că, după ce iese din zona oraşului, trece prin „delta" de la vărsarea râului în mare. Pe drum se pot vedea din apropiere mormintele „lyciene" şi se trece pe lângă pintenul în dosul căruia sunt ruinele cetăţii cariene Kaunos. Deseori se pot vedea păsări de baltă şi chiar broaşte ţestoase.
Am amintit de Careta. Numele ei ştiinţific este Careta careta, dar i se spune „broască ţestoasă cu cap de buştean. Plaja Izusu este una din singurele două plaje unde se reproduc. În mai vin şi depun ouăle în nisipul plajei, din care puii ies spre sfârşitul verii şi intră în mare. Din acest motiv, plaja a fost declarată rezervaţie naturală şi singurul hotel care fusese construit acolo a fost dărâmat (şi mutat): puii mergeau spre hotel în loc de mare, atraşi de lumini, şi mulţi mureau epuizaţi sau mâncaţi de pescăruşi. Acum e interzisă prezenţa pe plajă în timpul nopţii. De asemenea, este rezervată o porţiune de plajă (cam între 5 şi 10 m de la marginea apei, marcată cu sfoară, zonă în care nu e voie să se stea sau să se înfigă beţe, umbrele etc. E OK. să păşeşti peste cuiburile care sunt sub nisip, îngropate la cca 20-30cm. Dimineaţa se pot vedea pe nisip urmele lăsate de broaşte în timpul nopţii, precum şi locul unde au săpat (şi apoi acoperit) vreun cuib.
În fiecare loc de plajă este câte un „complex" - de fapt, o cafenea cu mese din bârne şi bănci, acoperite cu „ciuperci" din stuf. Alături este o mică încăpere în care o bătrână face pe loc un lachmacun (se pronunţă lahmagiun), un fel de scovergă pe care se pune carne tocată (prăjită), brânză, gemuri... Un fel de „clătită" ca o scoarţă. Bufetul este stil „fast-food", cu hamburgheri, felii de pizza, cafea, ceai, apă şi bere rece, sucuri şi ciocolată. Totul este oferit de cooperativa locală (tot ea asigură bărcile pe râu). Deci, se poate „cooperativă", chiar profitabilă, în economia de piaţă. Iar economia turcească este cea mai de piaţă! Bazarul e sufletul ei.
Apa e bună, nu foarte adâncă (dar nici prea mică), limpede - deşi nisipul este cam fin, probabil ca cel de la Mamaia. Asta nu e bine, deseori bate o briză destul de puternică din larg. Ea crează valuri care face înotul interesant, în schimb e aproape necesar să ocupi unul din şezlonguri (destul de scumpe - 5-6YL!), cu o pălărie de stuf deasupra. Cearşaful întins pe nisip (nimeni nu te împiedică să îl pui), se umple repede cu nisip...
Pe lângă plajă şi plimbarea de seară pe promenadă, Dalyan oferă câteva distracţii rar întâlnite în alte părţi. Peste râu se găsesc mormintele lyciene, săpate în stâncă. Kaunos a fost o cetate kariană situată chiar la graniţa dintre Karia şi Lycia. A fost înfiinţată pe la 900 î.Hr. şi pe la 400 a fost o cetate foarte importantă. Prezintă influenţe ale ambelor culturi, totuşi Lycia era mai aproape decât capitala regatului Karia, care se afla la Halykarnasus (actualul Bodrum). Deci, mormintele sunt cât se poate de interesante şi numeroase. Se pot vedea de pe malul râului sau din barcă, şi multe pensiuni şi hoteluri au camere cu vedere directă spre faţa muntelui unde au fost săpate. În pensiunea în care am locuit aveam o astfel de privelişte, atât de pe balcon cât şi de pe terasa unde se servea micul dejun. Am făcut multe poze, dar pe urmă le-am şters, înlocuindu-le cu poze luate din apropiere. Ruinele se pot vizita tranversând râul cu barca (e mai ieftin să rezervi unul din tururile organizate de coop). Este un teatru foarte bine păstrat, o acropolă şi alte câteva ruine mai puţin interesante (o basilică, băi, ziduri, morminte...). Un tur ia circa 2 ore.
Locuitorii profitau de pescuitul bogat de pe râu, cu ajutorul unor coşuri şi ţarcuri instalate direct în apă (numite, în turcă, dalyanlar - de unde şi numele râului şi satului). Industria continuă şi azi. În schimb, „delta" şi mlaştina îi făcea pe locuitorii din Kaunos să sufere de malarie - probabil motivul pentru care au părăsit până la urmă cetatea şi s-au mutat în câmpia de pe malul drept al râului. În antichitate se folosea expresia „a avea ochii galbeni ca unul din Kaunos".
Lacul Koycegiz, altă destinaţie a turiştilor, este un frumos lac albastru înconjurat de munţi, relativ mare. Ici şi colo se pot vedea pâlcuri de stuf, iar păsările de baltă sunt foarte numeroase - semn că lacul e plin de peşte. În partea nordică a lui este localitatea Koycegiz, un orăşel de circa 10 mii locuitori, agro-industrial, în care pescuitul este principala activitate. A început să fie căutat de turişti (mai ales turci), care se bucură de liniştea şi serenitatea lacului, pescuind, navigând - şi frecventând băile de nămol din zonă. O dată pe săptămână se ţine un târg la care participă mai toate satele din zonă - astfel că marţi se organizează excursii cu barca din Dalyan la Koycegiz.
Sunt două „staţiuni" - băi de nămol. Una este chiar în aval de Dalyan, neorganizată (bazine din lemn), dar foarte bune, şi Sultaniye Kaplicalan („Băile termale ale Sultanului"), aflată la circa 30 km de Koycegiz (circa 45 min de Dalyan). Apa este sulfuroasă şi folositoare, ca şi nămolul, în foarte multe afecţiuni (mai ales periferice şi diabet); izvoarele termale au temperatura destul de ridicată, peste 40C. Sunt de fapt două bazine, unul puţin adânc pe fundul căruia se acumulează nămolul (când se usucă, este aproape alb) şi unul cu două izvoare fierbinţi; „clătirea" se face la duşuri sau direct în lac - a cărui apă era neaşteptat de caldă!
Principalul inconvenient al Dalyanului este depărtarea mare de mijloacele de acces din Europa. Se află la cca 5 ore de aeroportul din Izmir, cam tot atât faţă de cel din Antalya, iar cel din apropiere (Dalaman) este mic şi deschis numai vara. În general, autobuzele trec pe şosea şi te lasă în cel mai apropiat oraş, Ortaca (circa 15 mii loc), la vreo 15 km - 15 min cu dolmuşul („maxi-taxi"). Partea bună este că aceste microbuze circulă extrem de des, probabil tot la 20 min.
