O ştim a fi pe 10 Mai. Nu, nu o serbăm, deşi este şi Ziua Independenţei, zi care aproape universal se serbează ca zi naţională. Nu la noi, Prea se suprapune cu Ziua Regelui... Aşa că serbăm Ziua Naţională zbribuliţi, cu militari cu urechi degerate şi „popor”atras cu fasole şi cîrnaţi. Serbăm Marea Unire – deşi Unirea începuse deja de luni bune, prin unirea cu Ţara a provinciilor estice şi a Banatului, deşi prin alegerea acestei zile se întoarce an de an cuţitul în rana înfrîngerii maghiarilor ardeleni, deşi Ţara şi-a încălcat, nerespectîndu-le, principalele asumări din Tratatul de Unire faţă de ardeleni.

Dar, probabil, guvernul fsn al lui Iliescu căuta o zi cît mai îndepărtată de Ziua Regelui. Ar fi pus-o pe 30 decembrie, ziua declarării Republicii, dar, din păcate, mulţi o vedeau (încă) tot o zi a regelui, ziua cînd MS Regele Mihai I fusese şantajat de către comunişti să abdice. Ar fi pus-o tot în decembrie, pe 22, ziua „revoluţiei” – dar erau mulţi care vedeau revoluţia izbucnind pe 21, ba chiar pe 16 decembrie. S-a dovedit apoi că 22 decembrie era, de fapt, ziua loviturii politice care l-a adus la putere pe Iliescu şi emanaţii politruci de rangul doi ai pcr, preservînd pe cît posibil regimul socialist, ale cărui „idealuri” fuseseră „întinate” de către Ceauşescu...

Anul acesta, însă, s-au întîmplat trei evenimente care nu intraseră în calcul. Mai întîi, Băsescu şi-a dat cu părerea. Întrebat de un jurnalist fîşneţ cum vede el abdicarea monarhului pe 30 decembrie 1947, Preşedintele a răspuns: ca pe o trădare a responsabilităţilor pe care le avea. Probabil, din punctul lui de vedere, era corectă afirmaţia: un comandat de navă nu îşi dă niciodată demisia în mijlocul furtunii! Dar adversarii dlui Băsescu au avut un os de ros şi s-au repezit la el lătrînd furioşi. Tot neica nimeni, care îl înjura în mod constant pe „ex-regele”, în frunte cu Iliescu, cel care îl fugărise ani de zile pe MS Regele de la fruntariile ţării, săreau acum să îl acuze pe Băsescu de lipsă de respect faţă de instituţia regală, faţă de „bătrîneţea” regelui, faţă de „adevărul istoric”.

Creînd astfel, prin aceasta, prilej altor trepăduşi comunişti să îl învinuiască pe Rege de „trădare”, punîndu-i în cîrcă „sutele de mii” de soldaţi români ajunşi în Siberia (deşi, fie vorba între noi, aceştia erau deja prizonieri pe 23 August), de „sluj făcut ruşilor” pentru o prăpădită de medalie şi de „aducerea comunismului în ţară”. Spre deosebire de Marele Erou al neamului, Antonescu. Ba, cîţiva, chiar l-au acuzat că „nu a făcut nimic” ca să apere pe evrei, fiind deci responsabil şi pentru Holocaustul românesc... Singurii prostiţi au fost, pînă la urmă, susţinătorii psd şi, în general, usl, care au înţeles că în a-l lăuda pe rege e un atac direct la adresa lui Băsescu şi a portocaliilor. Mai ales cînd au văzut că Preşedintele refuză să asiste în Parlament la Discursul regal.

Acesta a fost al doilea eveniment. După 65 de ani, MS Regele a ţinut primul discurs (poate şi ultimul, de fapt...) anual în faţa aleşilor neamului şi în faţa întregului popor. Tot pentru a-i da „marinarului” o palmă, Opoziţia a invitat pe Rege să ţină tradiţionalul (înainte de a veni la putere comuniştii) discurs anual. Şi MS Regele Mihai, deşi la venerabila vîrstă de 90 de ani, şi-a spus simplu ideile pe care încearcă să le spună nu de azi de ieri, ci de decenii întregi. A amintit de morală şi etică, de patriotism şi responsabilitate, de unire şi reformă... Adică, exact lucruri pe care politicienii români nu le amintesc deloc. Opoziţia s-a grăbit să vadă în vorbele Maiestăţii Sale o critică la adresa Puterii de azi – deşi ea, în special liderii ei, se pretează la exact aceleaşi critici. Doar că Regele nu critica, ci dădea o lecţie de politică patriotică şi demnitate politrucilor de azi ai României! Deşi marea majoritate a „poporului” nu a ascultat (nici citit) Discursul, preferînd să butoneze telecomanda, oprindu-se, eventual, pe OTV, a rămas cu impresia că „regele a dat în Băsescu”...

Al treilea eveniment s-a concluzionat chiar pe 30 decembrie. Un sondaj de opinie l-a inclus pe Rege la Încredere. Acum cîţiva ani nici nu era de conceput aşa ceva! Şi, surprise!, MS Regele Mihai I a ieşit pe locul II! Cu peste 25% încredere, la doar puţin sub Crin Antonescu (27%) – deşi acesta din urmă apare seară de seară la televiziuni, deşi este cea mai vocală prezenţă în politica românească. De fapt, asta a şi făcut ca Omul Anului 2011 în politica românească să fie declarat chiar Regele. El a ajuns la 25% dintr-o singură prezenţă televizată, în timp ce Crin era în uşoară scădere, la fel Ponta (cu 6%), în iar Băsescu şi Boc împreună abia atingeau încrederea Maiestăţii sale.

De aici, o serie întreagă de „analize” care încearcă să vadă impactul acestei situaţii inedite. Acestea merg de la negare in toto pînă la speranţe cît se poate de roz. Deşi monarhist convins încă de la Revoluţie, a respectului pe care îl am Maiestăţii Sale şi Casei Regale, trebuie totuşi să spun că sunt mult mai reticent la astfel de visuri deşarte. Nu, România nu este pregătită – şi, probabil, cu politrucii, jurnaliştii şi istoricii pe care îi avem, nu va fi niciodată pregătită – pentru o revenire la Monarhia Constituţională.

De ce spun acestea? Deoarece „omul de tip nou” este condiţionat, în urma a 65 de ani de propagandă comunistă, să vadă în monarhie un mare rău. Nu vede reformele care au dus România în Europa, Independenţa ţării, România Mare, boomul economic care a dus România între primle ţări ale Europei – ci „răscoala din 1907”, „Griviţa Roşie” şi dictatura lui Carol II. Vorbesc foarte convinşi despre „trădarea lui Mihai” şi despre „trenurile pline cu aur” jefuite (de la popor, desigur), cu care regele plecase din ţară. Mai ales, e incitat împotriva „spolierii” naţiei române de castele şi proprietăţi – deşi toţi cei ce au putut, persoane civile fiind, s-au judecat cu Statul să îşi recupereze averile confiscate. Nu, „ex-regele” nu avea dreptul!

Mai este un amănunt. Sondajele indică o tot mai pronunţată aplecare spre ideologia de stînga. Acolo unde, în restul ţărilor „capitaliste” asta este o urmare a politicilor de austeritate, la noi are un specific clar: nostalgia după „epoca de aur”. Din toţi cei 65 de ani de teroare şi viaţă cruntă, ne amintim doar „anii 70”, cînd „toţi aveam un servici şi un salariu decent, educaţie şi sănătate gratuită, locuinţă şi uzine...” Cum erau ele, deja contează mai puţin. Iar securitatea? Care securitate? Ce aveam noi, cei ce ne vedeam de treabă, cu securitatea? Erau nişte patrioţi, apărau Patria. Dizidenţii, revoluţionarii, deportaţii, ucişii în Lagăre... toţi nişte trădători! Deci, cum ar putea „omul nou” să susţină revenirea monarhiei, fie ea constituţională sau nu? El ar vrea revenirea comunismului, dacă s-ar putea. Şi a lui Ceaşcă, de ar mai fi posibil...

Lor li se alătură republicanii. Deşi după încercarea (plătită) a lui Mînzatu de formare a unui Partid Republican, intenţia nu s-a mai materializat, mulţi (majoritatea, de fapt) a liberalilor susţin republica. O fi pentru că o revenire la monarhie ar bloca drumul liderilor lor spre preşedinţie? Amintesc păcatele monarhiei, susţin că „în secolul 21 nu mai e o opţiune” – prin asta negînd evidenţa: printre cele mai dezvoltate ţări europene se numără tocmai monarhiile constituţionale! – şi, în general, declarîndu-se „realişti”. Nu ca „ţărăniştii”, ar da ei de înţeles, care au ieşit din viaţa politică şi pentru faptul că se afimau  monarhişti. Nu se mai afirmă – fără ca aceasta să le aducă vreun reviriment...

În sfîrşit, faptul că MS Regele Mihai I este admirat de un sfert din populaţia României nu înseamnă neaparat că şi monarhia este admirată. Mihai a împlinit 90 de ani. E prea bătrîn ca să mai ocupe vreun post important în Stat – altfel era dacă i se dădea o şansă reală în 90. Moştenitor ar fi fiica lui cea mare, Margareta, dar aici adversarii încearcă sa „recitească” Legea Salică (moştenirea se dă numai pe linie bărbăteacă) – fără a ţine cont de faptul că trăim îm demctaţoe. îm secolul 21 şi nu pe vremea principatelor române medievale. Se adaugă misoginismul românilor care s-ar împotrivi până şi unei simple Prim Ministru, d-apoi unei Preşedinte sau Regină! În România este departe vremea zbei Golda Meir, Indira Ghandi sau Margareth Tetcher. Unde mai pui că Alteţa Sa Margareta ar veni cu Duda după ea – Duda făcut arşice de presa românească.

Din anumite motive, alternativa „Prinţul Nicolae”, o persoană cît se poate de rezonabilă şi meritorie, nu este luată în considerare nici chiar de familia regală – deşi el este nepot direct al regelui Mihai. Nu a mîncat destul „salam cu soia”, probabil... Mai curînd s-ar arăta (unii) încîntaţi de o posibilitate înaintată tot de jurnalişti (în goană după rating): Prinţul Charles al Angliei!

Eu, ce să zic? Fie, pînă la urmă, cine o fi, numai monarhie să avem! Nu poate fi mai rău decît oferta de preşedinţi pe care Republica i-a oferit: Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Iar acum, Antonescu. Sau poate Dan Diaconescu, sau mai ştie naiba care. Prefer un rege englez, care iubeşte sincer România, decît un politruc demagog care îşi iubeşte doar interesele. Sunt însă „realist” şi trebuie să respect, democratic, decizia „poporului”. Asta nu mă va împiedica să îmi anulez buletinul de vot, scriind pe el: „TRĂIASCĂ REGELE!”