Turcia, ţara „călare pe două continente”, excelează prin diversitatea culturii ei. Din cele mai vechi timpuri, civilizaţii uitate, sau amintite doar în istorii (şi în Biblie) au înflorit în acest pod natural între Asia şi Europa.

Culturile cele mai vechi, cu adevărat vechi când le comparăm cu alte culturi, au apărut în preistorie. Până în momentul când Herodot, „părintele Istoriei” începe să vorbească despre persani (şi amazoane!), podişul anatolian cunoscuse civilizaţie de peste cinci milenii! Pentur persani Asia Mică era doar o margine de imperiu, câteva satrapii – nici măcar cele mai bogate sau mai importante. Marele război dintre greci şi perşi – baza Istoriei lui Herodot, cu bătăliile de la Marathom, Salamina, Platea – pentru perşi au fost doar nişte încăierări la marginea imperiului lor, care se întindea din acualul Pamir şi India până în Egipt şi Tracia.

A venit Alexandru şi prin el Anatolia a intrat în perioada „clasică” Oricât de puţin ne-ar place, penur lumea aceea – ca şi pentur Europa, în general, cultura, civilizaţia vine din Asia, lşi nu e dusă în Asia. Elenismul este o fuziune a culturii greceşti (ea însăşi o dezvoltare a culturii egiptene-minoice-miceniene) cu cea asiatică (siriană, mesopotamiană, persană – chiar indiană). Romanii sau „civilizat” cucerind Grecia şi apoi statele elenistice (Pergam, Sleucia, Efiptul Ptolemaic). Dictonul afirmă că, dacă Roma a cucerit lumea cu legiunile ei, Grecia a cucerit Roma cu arta ei.

Urmăşă directă a civilizaţiei romane este cea bizantină – în Estul Europei. Bizantinii nu mai erau romani – de fapt, ei înşişi îşi ziceau „romei”, dar erau întrutotul greci elenişti. Creştinismul a dat o culoare specifică culturii numite „bizantine” – după capitala acestui imperiu estic, mai mult asiatic, Bizanţ (numit Constantinopol de când împăratul Constantin a mutat aici capitala Imperiului. Cu sorţi schimbători, Bizanţul a luptat mai ales în Asia Mică, încercând să îşi păstreze integritatea teritortială mult itmp după dispariţia Imperiului Roman de Apus – mai ales împotriva perşilor „parţi” şi sasanizi. Dar venirea arabilor, mai întâi, şi a popoarelor turce mai apoi, a făcut ca „imperiul” să încapă în interiorul zidurilor lui Teodosius II...

Venirea arabilor – opriţi cu greu la zidurile Constantinopolului (mai ales datorită „focului grecesc” – nu a adus modificări de marcă în cultura Asiei Mici – mai ales în partea ei apiuseană. În est mulţi locuitori au adoptat islamismul, astfel că sosire (în secolul IX) a turcilor selgiucizi nu a dislocat prea mult civilizaţia locală. Marele Selgiuk, devenit prin sec. XI Sultanatul de Rum, a produs apariţia unei culturi turce cu influenţe până în zilele noastre. Cruciadele nu au putut opri acest proces, doar l-a încetinit. Prin cele două importante figuri a culturii selgiucide, Rumi Mevlana şi poetul Omar Khayam, dar şi prin stilul arhitectonic, tucii, deşi porniţi din stepele araliene, au dovedit că şlecţia învăţată în Persia a fost de lungă durată.

Turcii otomani sunt înrudiţi cu cei selgiucizi. Au sosit cam în acelaşi timp, dar au stat cîteva secole la graniţa cu Gruzia. Profitând de zdrobirea selgiucizilor de către mongoli, dar şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, au început ocuparea Anatoliei, intrând apoi în conflict direct cu bizantinii. Ei vor aduce la sfârşit Imperiu Roman de Răsărit, după o existenţă de aproape un mileniu. Sin fuziunea cultură anatoliene-selgiucidă şi cea bizantină, vor crea o cultură extrem de intereantă – disconsiderată de către români şi neştiută, în general, de întreaga Europă. Ulterior, prin ocuparea Mesopotamiei, Persiei, Arabiei, Egiptului şi coastei nordice africane până în Maroc, au adus noi elemente în cultura lor. Şi să nu uităm că până în 1923, când au fost expulzaţi, greci numeroşi trăiau în Asia Mică, aducându-şi contribuţia la cultura „turcească”.

Ultima perioadă a văzut o puternică influenţă europeană, „înoitoare” – mai ales după 1850. În acest moment, în Istambul şi alte oraşe mari turceşti, un european s-ar putea simţi ca „acasă”: bulevarde moderne, hoteluri, staţiuni, maşini, îmbrăcăminte... Şi e curat! Totuşi, turcii încearcă să reziste „europenizării”, dunt mândri de tradiţia lor culturală şi încearcă să o păstreze,promoveze, adapteze vremii noi. Prin îmbrăcăminte, prin religiozitate, prin expunerea obiectelor de artă şi a elementelor arhitecurale.

Am fost şi în Grecia – nici acolo nu am simţit această venerare a trecutului. Tot ce se poate promova – şi asta nu doar pentur a atrage turiştii străini – este promovat, asiduu. Faptul că renovează moscheele, foste biserici, cojind tencuiala d epe pereţi pentru a arăta lumii frescele, mozaicurile, exprimă noul spirit al turcilor de azi. Da, comparând Turcia cu alte locuri – mai ales cu România! – nu se poate să nu îi admir pe „sălbaticii” asiatici de turci.