Acum, aparent din cauza protestelor, se pune din nou problema unei noi clase politice, cu o elită„adevărată”. Aceasta este o problemă veche, ultima dată cînd s-a mai putut vorbi despre o elită „adevărată” a fost înainte de a veni comuniştii la putere. Nu că românul nu ar fi încercat să nege, ba chiar să stîrpească elita şi în alte vremuri. În privinţa asta, ne-am dovedit cît se poate de „democratici”: am preferat întotdeauna egalitatea maselor, mediocritatea. Şi am promovat mai întotdeauna falsa elită, la fel de mediocră, marginalizînd oamenii competenţi. Doar istoria a făcut ca unii intelectuali să intre în tagma, extrem de rarefiată, a „adevăratei” elite: Rosetti, Brătianu, Kogălniceanu, Maiorescu, Cuza, Haret, Eminescu, Odobescu, Caragiale, Pârvan, Nae Ionescu... Unii din ei au fost negaţi, eliminaţi, trimişi în exil, prin cabala mediocrilor şi cu susţinerea „maselor”.

Ce s-a întîmplat după 90 nu e mult diferit. A fost un scurt moment în care românii şi-au căutat o nouă elită care să o înlocuiască pe cea „comunistă”. Foşti dizidenţi, revoluţionari şi „emanaţi” au fost aduşi în prim-planul societăţii româneşti. Iarăşi, cei competenţi, credibili, poate chiar patrioţi, au fost marginalizaţi, apoi eliminaţi, „purificînd”u-se mediocritatea politică şi socială de o eventuală elită. Şi astfel, „elita” a devenit Iliescu, Măgureanu, Brucan, Petre Roman, Băsescu, Câmpeanu şi toată gaşca politică şi mass media. Falsă, fără îndoială – ceea ce a făcut ca mediocritatea majoritară să îşi formeze o falsă scară de valori morale. Puţinii oameni de cultură, dar şi din alte domenii, au fost marginalizaţi pînă într-atît că acum – şi de două decenii încoace – nu poţi vorbi despre o persoană, darmite o întreagă elită, în niciun domeniu al vieţii româneşti! Deşi ele există, fără îndoială, şi în Cultură, şi în Medicină, Învăţămînt, Economie, Finanţe, Cercetare, Tehnică. Vorba mediocrului: „mai sunt în România” – fără a fi în stare să dea nume...

Singurul domeniu în care poţi spune că nu există niciun fel de elită este cel politic. Aici ar fi fost mai uşor de identificat, sunt mai vizibili. În fond, pe ăştia îi alegem din cînd în cînd, fie ca parlamentari, fie ca primari şi preşedinţi de judeţ. Chiar şi mass media, oricît de partinică, ar fi putut individualiza vreo cîţiva lideri. Alături de VIP-urile mai mult dezbrăcate ale televiziunilor... Dar, nu s-a întîmplat. Cei care ar fi putut deveni lideri au fost eliminaţi din start din partidele din care făcau parte. Sau s-au retras singuri, văzînd că nu au ce căuta în cloaca respectivă. Unii, puţini, ca Monica Macovei, Mona Muscă, Cristian Preda, Lăzăroiu, Sever Voinescu, „Grupul d ela Cluj”, chiar Pleşu, Caramitru, ori s-au „vîndut”, renunţînd la independenţă şi principii, ori au fost marginalizaţi, eliminaţi. Astfel că pînă şi Crin Antonescu, unul din astfel de falşi lideri ai unei false elite, a recunoscut recent că în acest moment clasa politică duce lipsă de lideri.

În aceste zile, acest lucru e cu atît mai vizibil. Partidele de la putere s-au erodat, fiind formate mai ales din incompetenţi şi corupţi mediocri, despre care tot ce se poate spune este că sunt „soldaţi” obedienţi. Băsescu, fals lider de la început, s-a erodat şi el, carenţele lui devenind tot mai evidente pentru toată lumea. Boc nu a fost niciodată un lider adevărat, cum nici Blaga nu este. Udrea este femeie şi, chiar dacă ar avea calităţi, a fost satanizată din misoginism şi ură viscerală. La fel, Macovei. Încercarea de reformă „din interior” a eşuat, la presiunea mediocrilor. Lipsa de credibilitate, incompetenţa, corupţia, inabilitatea în comunicare, dar mai ales lipsa unei elite face ca partidele să fie extrem de vulnerabile în pragul alegerilor. Sub presiunea televiziunilor interesate, atacurilor Opoziei şi a măsurilor de austeritate luate, Puterea a ajuns la niveluri minime ale încrederii alegătorilor.

Celelte partide din arcul Puterii se „bucură” de aceleaşi păcate. PUNR este „partidul trădătorilor”. Nu ajută deloc faptul că se declară „de stînga”, membrii provenind mai ales din PSD. Nici chiar alegătorii de stînga nu îi cred, din moment ce au avizat măsurile cît se poate de „liberale” (de dreapta) adoptate de Guvern. În plus, cu cîteva excepţii (mai ales Cristian Diaconescu şi Marian Sârbu), mai toţi sunt traseişti politici sau de-a dreptul interlopi politici, cu dosare în derulare. De altfel, cele două excepţii sunt singurii lideri din redusa „elită” uneperistă. Despre UDMR se poate spune chiar mai puţin. Elita, dacă ea există, este cît se poate de anonimă, mai ales din cauza mass mediei româneşti. Se vorbeşte (şi scrie) mult mai mult despre Tokes şi acte iredentiste decît despre ce fac (dacă fac) bine, udmriştii. Îşi au porţia lor de mediocri şi chiar incompetenţi – nu în ultimul rînd, cei trimişi în Guvern -, dar nu pot să neg că discursul politic al lui Hunor şi Eckstein, rar Borbely, este superior altor politicieni români. Activitatea lor pare partizană, în „folosul” minorităţii maghiare – dar asta vine mai ales pe fundalul lipsei de interes faţă de alegători a politicienilor români.

La Opoziţie lucrurile nu stau deloc altfel. „Liderii” PSD, totuşi cel mai mare partid românesc, rămîn în continuare vechii politruci de mîna a doua comunişti, „emanaţi” în vîltoarea anilor 90-92. Lider inconfundabil rămîne Iliescu, mai ales pentru partidul lui, dar şi pentru o masă mare de alegători români care nu şi-a dorit niciodată o depărtare prea mare de practicile comunist-socialiste. Lui i se adaugă „nepotul mătuşii Tamara”, Năstase, care, în ciuda blocării dosarelor (şi acum, a iertării date de cîţiva judecători, poate corupţi), rămîne im personaj cel puţin controversat. PSDiştii au mai ridicat o „elită” de baroni locali (tip Mazăre, Oprişan, Mocanu, Dragnea, Nicolaescu etc.), milionari de carton „de cumetrie” şi un Prostănac împins pînă în pragul Preşedinţiei. Chiar şi actualul „lider” al partidului, „cîrlanul” lui Iliescu şi „valetul” lui Năstase, e lipsit de carisma şi nu excelează în nicio competenţă. Acum nu face altceva decît să înlăture orice „lider” periculos care ar putea apare, promovîndu-şi „tinerii lupi” obedienţi. Incompetenţa, mediocritatea, corupţia din partid este cel puţin egală celei din PDL – dar se bazează pe ura faţă de actuala putere şi lipsa de memorie a românilor. Nu în ultimul rînmd, pe aceeaşi teamă ancestrală faţă de reforme şi schimbări. Singurul „lider” uşor de recunoscut în peisaj este... Vanghele Goagăl - -ceea ce spune foarte mult despre „elita” socialistă.

PNL este un caz special. Este singurul partid mare care nu işi trage seva din fostul FSN. Prin scindare, a părut a porni pe calea unei reforme, dar „Aripa Tînără” nu era decît o haită de „lupi tineri” care se îndepărtau de tradiţiile pre-comuniste. Cît se poate de mediocri – Crin Antonescu nu este decît unul din aceşti reprezentanţi – nu au făcut absolut nimic notabil pînă în acest moment. Au fost mereu un partid marginal, deseori cu mai puţin appeal chiarl decît peremiştii lui Vadim. Lipsa de lideri a dus la confruntarea dintre Tăriceanu şi Antonescu, în care, cu aportul mediocrilor, a avut cîştig de cauză ultimul. Spre surprinderea tuturor, acesta şi-a dovedit calităţi de politruc comunist, în sensul că a reuşit să marginalizeze (şi chiar să elimine) toţi potenţialii adversari. dar această „victorie” este una provizorie, conjuncturală, venind pe speranţa că sub lidership-ul lui partidul va ajunge la putere. Orice evidenţă că Antonescu nu este o „locomotivă”, ba dimpotrivă, va duce la eliminarea lui. Despre PC nici măcar nu are rost să discutăm, „liderul” acestui partid „de studio” fiind Felix Voiculescu.

Mai sunt cîţiva „lideri” de conjunctură: Dan Diaconescu, Jiji Becali, VC Tudor. Ei se alătură unei mîini de virtuali candidaţi la Preşedinţie, tip Mihai Florin Nahorniac, Iosipescu Zambra, Brătianu-Cartof, Constantin Midava, Marian Munteanu, Lia Roberts ş.a., cu nimic deosebiţi de panaramele de candidaţi la Primăria Bucureştiului, Sânziana Buruiană, Irinel Columbeanu sau Ioana Popescu. Sau decît foştii primari Halaicu, Liş, Băsescu, Videanu, Oprescu... De fapt, e plină ţara de primari uitaţi sau înjuraţi pentru incompetenţa şi corupţia lor.

Ceva, totuşi, trebuie făcut. Se vorbeşte tot mai des despre „reformarea clasei politice”. Nu de acum – Lăzăroiu a lansat de mai bine de un an conceptul „Alba ca Zăpada”. Acestă idee a fost luată în rîs, acuzată fiind că ar fi o găselniţă a lui Băsescu. Fără a fi măcar analizată dorinţa firească a populaţiei de a asista la schimbarea actualei clase politice, termenul a fost decredibilizat pînă la actuala respingere din partea populaţiei însăşi. Este un exemplu tipic de manipulare din partea politicenilor – care vor să îşi păstreze monopolul – şi mass media aservită. S-a subliniat mai ales faptul că „Alba ca Zăpada” nu ar avea şanse în alegeri, nemaifiind timp suficient pentru a se organiza „pînă la alegeri”. Prin aceasta s-a eliminat acest pericol al actialei nomenclaturi politice. Partidul nu avea nevoie să intre ăn competiţşie la aceste alegeri. Ar fi avut timp să se organizeze, să îşi formeze o elită şi cîţiva lideri credibili, să se promoveze. Ar fi fost, poate, gata de alegeri în 2016. Aşa, s-au pierdut deja doi ani. Şi, probabil, se vor mai pierde.

Protestele din aceste zile ar fi permis ca, măcar o parte din membri acestui partid „curat” să se afirme public. dar nu a fost să fie. Ar fi putut să permită apariţia unor lideri ai societăţii civile – dar, prin neimplicarea ei, s-a ratat şi acest lucru. Singurii „lideri”, rămaşi necunoscuţi prin propria dorinţă, au fost sefii ultraşilor care coordonau violenţele. Ei sunt cunoscuţi prin tribune – dar, mai ales prin cazierul lor. Altfel, „liderii” politici au încercat să facă valuri – încercările respinse ale lui Ludovic Orban şi Petre Roman, Iri Columbeanu, de a se vîrî printre protestatari aşa trebuie înţelese. La fel, încercarea lui Mazăre de a căpăta notorietate şi în Capitală. Dar, în general, prin multitudinea şi diversitatea protestatarilor, fiecare cu doleanţe proprii, deseori contradictorii (singura cerinţă comună fiind „Jos Băsescu!”), protestele nu puteau duce la alt rezultat. Nu cred că vor duce, indiferent cît vor mai dura ele.

„Se vorbeşte, se caută crearea unui nou partid politic, care să provină din afara sistemului. Dar un partid politic se înfiinţează şi se întreţine cu bani. Care dintre oligarhii neoliberali ar fi dispus să investească fie şi un sfanţ într-o formaţie care să atace un sistem atît de funcţional, din punctul de vedere al oligarhiei?” scrie Ion Vianu într-un articol apărut în Revista 22. Într-un fel, are dreptate – dar dovedeşte şi închistarea în tradiţie. Nu, un partid de tip nou nu are nevoie, cel puţin la început, de bani. Suntem în epoca „facebook”, a internetului. Un astfel de partid nu ar avea neoie de sedii, de secretare, de cafele, de flori, de bannere, de insigne, de convenţii naţionale... Are nevoie mai ales de credibilitate. Prin aceasta, ar atrage membri, iar aceşti membri s-ar dovedi şi ei „de tip nou”, dispuşi la voluntariat şi chiar sacrificii financiare. Inventivitate, competenţă, moralitate – de asta are nevoie partidul. Şi de mult altruism. Să o facă în primul rînd pentru naţie şi mai puţin în folos propriu. Să fie suficient de lipsiţi de orgoliu ăersonal, pentru a dori să promoveze colegi cu mai multe calităţi, în interesul organizaţiei. Să fie buni comunicatori şi chiar diplomaţi, pentru a putea colabora cu multitudinea de organizaţii civile. Dar şi discernămînt, pentru a putea alege numai oameni de calitate, fiind pline ong-irile de amneni de calitate înfoielnică, şi intransigenţă, fiind gata să înlăture din rîndurile organizaţiei orice oportunist.

Pare simplu? Nu e. De aceea, nici nu cred să apară un astfel de partid. Oameni de calitate, competenţi şi morali, nu se bagă în politică. Sunt mult prea mulţumiţi să facă, cu pasiune, propria muncă în domeniul în care activează. Sunt mult prea puţini gata să îşi sacrifice liniştea, renumele, credibilitatea, chiar bunăstarea materială, pentru un ideal atît de vag precum „bunăstarea poporului”. Mai ales acolo unde se ştie că „poporul” este lipsit de recunoştinţă, lesne schimbător, invidios, egoist, uşor manipulabil, lipsit de calităţi morale universale, ba chiar de credinţă şi speranţă în binele public. Ştie că va avea de înfruntat permanent cabala mediocrilor nu numai din partea oamenilor simpli, ci mai ales din partea pairilor săi.

La aceasta se adaugă deschiderea pe care a adus-o aderarea la UE. Acum, tinerii capabili, competenţi, creativi, responsabili au şansa de a se realiza, individual, pe alte meleaguri. Pentru ei, pentru elita, adevărata elită a genraţiei tinere, protestele din ultima vreme nu înseamnă nimic. „România nu e nici măcar cu o secundă mai morală. Timpul a fost irosit: viitorul nu mai există. Ultimii naivi ai acelui început de decembrie vor muri sau vor pleca, dar oricum, vor fi liberi. Mai mult: toate semnele arată că România va fi la fel până la sfârşitul lumii, poate chiar şi după Apocalipsă.” (Cărtianu, în Adevărul).

Sunt întrutotul de accord cu această afirmaţie pesimistă.