Citind  volumul de eseuri „Fericirea de Dincolo",al doilea în ordinea apariţiei în ţară, se confirmă, dacă mai era nevoie, rolul pe care şi l-a asumat Nick Sava: de-a face artă având responsabilitatea morală faţă de contemporanii săi şi-n acelaşi timp, faţă de evoluţia condiţiei umane. Adevăratul creator şi-a asumat dintotdeauna statutul de simbol al responsabilităţii morale în societatea din care face parte, neţinând să se alăture atâtor „-isme",  ce bântuie mai cu seamă, în epoci de răsturnare a valorilor, cum este cea pe care o traversăm acum.

Ca şi-n celelalte scrieri ale sale, Nick Sava e cât se poate de original în structurarea eseurilor, concepându-le ca pe nişte „prelegeri" publice ale "desuetului" profesor Escu, un fel de don Quijote modern pornit să lupte cu metehnele celor de acelaşi sânge cu el care, oriunde ajung în lumea asta, nu uită să-şi poarte cu sine ca pe o cocoaşă predestinată, toate tarele unei naţii ce se mai mândreşte încă cu rezistenţa trestiei în faţa vicisitudinilor istoriei, fără măcar să şi-o asume.

Una din notele definitorii ale eseurilor sale este umorul. De aici şi savoarea scriiturii, dominant fiind modul tradiţional românesc de-a reacţiona la adversităţi - hazul de necaz, cu varianta inconfundabilă „râsu-plânsu". Probabil că, traduse, eseurile sale şi-ar pierde din savoare ştiut fiind că receptarea umorului ţine de o complicitate intelectuală a unui grup, în speţă, etnic. De remarcat este însă efortul continuu al autorului de-a depăşi viziunea predominant comică a începuturilor fiecărui eseu, prin adoptarea unei atitudini moraliste, asumându-şi ideea de bază la modul cât se poate de lucid, către final. Şi nu-i deloc uşor să-ţi asumi asemenea atitudine în societate. Cei de aceeaşi masură cu Nick Sava nu sunt câtuşi de puţin iubiţi, ci mai degrabă admiraţi, dacă nu, priviţi cu oarecare condescendenţă, vecină cu antipatia. Cui i-ar plăcea să-i tot vină unul în faţă cu o oglindă să-i arate „cocoaşa amoralităţii", ce-l ţine „viu" şi „admirat" printre ai săi?

Cu siguranţă se stie că ignoranţa şi cultura au reverberaţii psihice diferite. Si, cu toate astea, oricând un ignorant poate disimula originalitatea şi prea-plinul de idei, prin dezinvoltura cu care se exhibează în faţa celorlalţi, în vreme ce, oameni ca Nick Sava,  ce cunosc greutatea şi impactul pe care-l poate avea cuvântul scris, au decenţa omului cultivat care ştie că nimic nu-i nou sub soare, important e felul în care o spui şi finalitatea actului în sine. El are, aşa cum afirma Victor Petrini, eroul lui Marin Preda, „memoria misterioasă a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelaţia acestor lucruri ştiute, dar uitate de noi". Asta, apropo, de marile „bătălii" pe care cei ce-şi arogă titulatura de „post", le dau pe câmpurile  aşa-zis „literare" de pe siturile internetului.

Revenind la „Fericirea de Dincolo", probabil că mulţi cititori se vor fi întrebat unde e situat de fapt acest „Dincolo"şi vor fi căutat să afle o nouă Arcadie, un Paradis pierdut, ascuns de privirile profane. Paradoxal, acest „Dincolo" îl poartă fiecare cu sine pentru că de fapt e în interiorul nostru şi, aşa cum însuşi autorul spune, ce folos să alergăm prin lumea asta, să ne zbatem, să adunăm precum furnica, dacă pe dinăuntru suntem goi, seci, lipsiţi de ceea ce ne valorizează ca Fiinţe superioare în Univers.

Simplu şi greu de atins; „daca Dragoste nu e, nimic nu e"... Cartea de faţa e şi un prilej de meditaţie, dar şi o sursă de bogăţie spirituală prin mesajul pe care, orice cititor de bună credinţă, îl desprinde în urma lecturii