Oraşul Fethiye este inima fostului regat Lycia. Capitala era la Xanthos, în munţi, la cca 65 km, iar în antichitate marele port lycian era Patara, dar în zilele noastre acele localităţi sunt doar o grămadă de ruine.

Fethiye (fostul Thalmassos) a profitat de golful extrem de generos şi lipsit de ape curgătoare, astfel că aici nu a avut loc fenomenul care a ucis atâtea porturi antice: colmatarea. A fost un oraş-port lipsit de importanţă, profitând de port şi de câmpia litorală. În urmă cu două decenii a fost descoperit de turişti şi în aceste zile numără peste 65 mii locuitori. Se construieşte masiv - mai ales drumurile sunt cam ca cele din Bucureşti... Are o marina care le concurează pe cele din Marmaris şi Bodrum, de unde se organizează excursii cu caicul în golf, la cele „12 insule" (de fapt, vreo 5-6). Are o plajă relativ bună, cu nisip nu foarte fin, care acum mai bine de un deceniu era destinaţia vilegiaturiştilor -pentru care e mărginită de un şir banal de hoteluri şi restaurante. Caliş se găseşte la circa 5Km nord-est de centru.

Oraşul este interesant de vizitat (şi de locuit în el, pentru o perioadă). Hotelurile sunt ieftine, pensiunile încă mai ieftine, mai ales cele din jurul centrului vechi al oraşului. Mormântul tipic lycian al lui Amyntas, cu coloane doriene, e săpat în stâncă chiar deasupra Centrului. Alături este fortăreaţa construită de cruciaţi. La poalele ei este singura ruină antică: un mic teatru roman, bine păstrat, chiar alături de port. Prin parcuri şi grădini se pot vedea sarcofage tipic lyciene, cu creastă. Muzeul este interesant, fără a fi de prim rang. Tot în apropierea portului este bazarul. Fethiye este locul în care am mâncat cel mai ieftin în Turcia. Dacă te mulţumeşti cu o pide (un fel de pizza turcească), te costă cam 3YL, uneori cu bere cu tot! O mâncare caldă la o lokanta (un fel de bufet express) costă cca 3-4 YL, de obicei o tocană cu legume şi carne (aşa-zisul guvec - se pronunţă ghiuveci) sau mâncare de fasole excelentă. Au mult sos gustos în care se poate muia excelenta franzelă - care se dă gratis, în cantităţi nelimitate! Un turist deloc pretenţios se poate drescurca uşor cu 10YL pe zi pentru mâncare!

Dar Fethiye este locul de plecare către alte locuri, (discutabil) mai interesante. Principala destinaţie este Oludeniz, la 15km, marea găselniţă publicitară a Turciei turistice. Într-adevăr, plaja din jurul lagunei din acestă staţiune arată ca în vis! Albastrul adânc, uneori puţin siniliu, înconjurat de verdele de smarald al pădurii şi mărginit de salba de onix galben al plajei, pe care se suprapun uneori vreun deltaplan (sau parapanta) îi face pe vilegiaturiştii lumii să saliveze. Şi atunci umplu staţiunea.

Într-adevăr, Oludeniz (în turcă: marea calmă) are tot ce îşi poate dori un turist. O plajă atât spre mare, bătută de valuri, cât şi spre lagună, tocmai bună pentru copii, şezlonguri şi umbrele, un mic sătuc cu zeci de magazine, restaurante, bufete, pensiuni şi mici hoteluri cu piscină, un debarcader de unde caice cu pânze cu aspect medieval te pot lua în tururi prin golf (care durează cca 6 ore) şi mai ales o creastă a muntelui Babadag (cca 600m înălţime), chiar deasupra golfului, de unde te poţi arunca cu paraşuta sau deltaplanul... Dar diavolul este în detalii. Plaja este acoperită cu pietricele, deloc plăcute sub talpă. Zilele senine sunt mult mai rare, chiar decât în Fethiye - ceţurile stau pe Babadag până spre prânz... Intrarea în mare este dificilă şi neplăcută, la doar trei paşi fiind un reef (brâu neîntrerupt de piatră) acoperit cu alge alunecoase. Se poate sări în apă de pe cele câteva platforme plutitoare (instabile), dar ieşirea din mare este cu atât mai dificilă. Mai toţi vilegiaturiştii au genunchii juliţi... Să nu ne mirăm că majoritatea preferă plaja spre lagună, chiar dacă trebuie să meargă treizeci de metri până le ajunge apa la brâu.

Restaurantele sunt cele mai scumpe din Turcia, chiar mai scumpe decât cele din Istanbul (nu am fost, totuşi, în Bodrum...), iar hotelurile sunt accesibile doar celor cu bani. După prima zi de plajă, nu m-au mai mirat deloc piscinele din curţile hotelurilor. Mulţi turişti preferă însă cazarea în micuţul resort Ovacik, pe deal deasupra staţiunii Oludeniz la vreo 3 km (pe traseul autobuzelor extrem de regulate, la cca 15 minute unul de altul).

Alt loc demn de vizitat în apropierea oraşului Fethiye este Kayakoy (Kaya numit de localnici). În antichitate a fost localitatea numită Karmilassos, dar pe urmă a fost locuită de greci, care i-au spus Levissi. Când grecii au fost expulzaţi (1923), satul de 2000 de case din piatră a rămas pustiu. Azi este poate cel mai vestit oraş-fantomă din Turcia. Se păstrează şi ruina unei biserici, dar în rest nu sunt multe lucuri interesante de văzut. Decât satul în sine, impresionant. Mulţi investitori ar fi vrut să-l dezvolte turistic, dar guvernul turc l-a declarat monument de patrimoniu. Se poate ajunge la el fie pe jos, direct din Fethyie (vreo 6 km), fie prin Hisaronu, câţiva kilometri din Ovacik.

Am amintit de tururile pe caicuri organizate în golf. Ele pornesc de obicei din Oludeniz. Traseul este (destul de) standard: Valea Fluturilor, Gemille Beach, Blue Cove şi insula Sf. Nicolas. Valea Fluturilor este un „cove", un golfuleţ adânc înconjurat de culmi muntoase stâncoase, pe care deseori vezi capre sălbatice (mai curând, sălbăticite) păscând. Plaja bună, dar micuţă este mărginită de o mică poiană cu grădini şi camping (plus câteva căsuţe din lemn acoperite cu stuf sau cocoţate în copaci), cu o cafenea cu plită unde un bucătar face de obicei pide, şaşlîk dar şi alte mâncăruri convenite cu locatarii. Este un loc rupt de lume - după ce barcazele încetează să mai sosească... Caicul stă de obicei o oră. Timp suficient pentru un ceai şi puţină plajă, dar nu pentru a urca pe platforma superioară a văii, acolo unde spre sfârşitul lui mai se pot vedea fluturii; mari cât o palmă, dungaţi (numiţi şi Jersey Tiger). Dar valea este un adevărat paradis, plină de flori mai tot timpul anului.

Următoarea oprire este de-a curmezişul golfului, la Gemille - altă plajă, altă oprire de o oră. Blue Cove este exact asta: un mic cove de un albastru ireal, pe fundalul pietrii sure deschise la culoare. Deaupra falezei este pădurea... Iar pe fundul cove-ului, nu acolo unde apa este albastră şi extrem de adâncă, ci chiar la marginea bolovanilor care atrag scăldătorii, sunt pâlcuri de arici de mare! Nu puţini turişti pleacă de acolo cu ţepi dureroşi în mână - care se şi pot infecta. Un remediu (aflat de la căpitanul barcazului): ţineţi mâna o oră scufundată în ulei de măsline. Acele vor ieşi singure, făsă să se infecteze. Insula San Nicolas este un loc de oprire mai ales pentru a prilejui ceva comerţ localnicilor. Există ruine, desigur - insula a fost o localitate destul de însemnată până în Evul Mediu, punct de oprire pentru corăbii. Acum sunt numai ruine, din vărf până aproape de apă. În funcţie de timpul rămas la dispoziţie, barcazul s-ar putea opri într-un alt loc, la alegerea căpitanului-timonier, de unde se poate face baie sărind de pe platformele amenajate pe barcaz, sau coborând pe scările speciale scufundate în apă.

Dar un alt motiv pentru care am ales Fethyie a fost cel că de aici se pot organiza excursii spre oraşele antice (azi, ruine) lyciene. Din anumite motive, agenţiile de turism nu sunt deocamdată interesate să le organizeze, se pot lua autobuze care te lasă relativ aproape de situri (de unde se merge cu vreo ocazie, dar de obicei pe jos...), sau se poate inchiria o maşină timp de o zi (pot fi acoperite cele mai importante - cea mai depărtată este ruina de la Patara). Ele sunt următoarele: Tlos (o aşezare pe culmea unui promontoriu, greu de ajuns la ea dar cu panorame excelente; o acropolă, morminte săpate în stâncă, sarcofage... şi un teatru roman!); Saklikent (nu este ruină lyciană - ci monument natural: un canyon, uneori nu mai lat de doi metri, cu pereţi verticali de sute de metri, cu un pârâu rece ca gheaţa pe fund, lung de vreo 25 km. Se pot vizita primii doi kilometri pe podeţ, mai departe cu... papuci de cauciuc. Câteva restaurante oferă păstrăvi scoşi direct din pârâu, pe platforme pe sub care apele curg învolburate); Pinara (morminte săpate sub formă de „columbar", printre cele mai interesante), Sydima, Latoon (locul în care, se zice, s-ar fi retras Leto, mama gemenilor Apollo şi Artemis; templu, nymphaeum, teatru); Xanthos, fosta capitală a regatului lycian (teatru, sarcofage, mominte). La 7km spre est se ajunge la Patara, principalul port lycian din vechime, loc în care şi Sf. Pavel a făcut un scurt popas (să schimbe corabia). Era principalul port de grâne, de multe ori corăbiile le aduceau din Egipt până aici, unde aşteptau în mari siluzori să fie preluate de corăbii care le transportau în Grecia şi Italia. Are una din cele mai generoase plaje cu nisip fin (lungă de vreo 12 km!), un teatru pe jumătate îngropat în nisip şi ruine de silozuri - dar puţine amenajări, plaja deschisă, arsă de soare (de evitat în plină vară!) şi distanţă mare de parcurs pe jos de la şosea, sau chiar micul sat (lipsit de asemenea de locuri de cazare) - câţiva kilometri pe jos.