În general, Cartierul Vechi se consideră a fi Sultanahmet. Dar mai toţi care au scris un ghid al acestei părţi a Istanbulului îl împart în mai multe părţi.

În primul rând, este platoul pe care se află Sfânta Sofia (AyaSofya, în turceşte, Aghia Sophia în greceşte) şi Sultanahmet Cami (Moschea Albastră) şi alte câteva obiective importante. Este parte din cartierul Sultanahmet, care coboară spre sud până la mare (dar nu cred să fi fost cineva care să treacă dincolo de linia de cale ferată locală...) Apoi, este partea dinspre răsărit, cunoscut şi ca Seraglio Point (Capul Palatului). Apoi, este partea de sud-vest faţă de Sultanahmet, o zonă mai puţin vizitată. Să le luăm pe rând.

Cartierul Sultanahmet (numit aşa de la marea Moschee Albastră) este destinaţia primordială a turiştilor care vizitează Istanbulul, cu atât mai mult a rucsăcarilor. Străduţele de sub cele două impunătoare clădiri asigură cele mai multe hosteluri şi pensiuni. În timpul verii sunt ocupate toate locurile - cei ce prind un pat se pot considera norocoşi! -, dar la începutul lui iunie si sfârşitul lui septembrie ar trebui să nu fie o problemă. Şi culmea, aceste perioade extra-sezon sunt cele mai bune. Temperatura în Istanbul pe timpul verii tinde să urce foarte mult, pe fondul umezelii venite dinspre Bosfor, Dardanele şi Corn. Multe din ele au frumoase privelişti ori spre Moschei, ori spre strâmtoare. Unele au aer condiţionat (dar nu toate), şi chiar baie privată (mai ales pesiunile şi „buticurile" (acestea din urmă mai scumpe). Apropos de buticuri. Ele sunt, în principiu, foarte asemănătoare pensiunilor, cu diferenţa majoră (alături de preţ) că sunt clădiri „heritage" re-modelate pentru a asigura luxul secolului XX, dar la care s-a păstrat caracterul de epocă (sau doar cel turcesc original). Pot fi întâlnite acolo mobilă veche, carpete şi chilimuri, vase de epocă, mozaicuri din plăci de Iznik şi Kutahya, pardoseli din marmură sau gresie... Vă puteţi aştepta să plătiţi peste 100YL pentru o cameră - oricum mai ieftin decât în hotelurile moderne şi fără personalitate!

Tot aici se pot găsi nenumărate restaurante cu terasă, relativ ieftine, pe care seara se adună tinerii (sau cei cu spirit tânăr) la o bere, schimb de impresii, poveşti - sau doar o partidă de table sau şah... Restaurantele sunt mai ieftine decât sus în piaţă, sau pe Divan Yolu, dar cele de pe străduţele din sud-vest sunt încă mai ieftine!

Ce se pooate vedea în Cartier? Desigur, în primul rând imensa moschee fostă basilică devenită muzeu, Aya Sofya. Construită pe timpul lui Justinian, a fost aproape o mie de ani cea mai mare catedrală a lumii creştine. Se zice că oamenii erau convinşi că un înger a ţinut cupola până constructorii au pus pilaştri care să o susţină. Impresia când te afli sub acea cupolă, ridicată la peste 60m şi aparent nesusţinută de nimic, e absolut impresionantă. Din păcate, sunt două elemente care deranjează. Unul este schelele care sunt folosite la refacerea mozaicurilor pe tavan şi pereţii superiori (şi care odată şi-odată vor dispare), şi al doilea, sunt cele patru insigne imense cu versete în scriere arabă, citate din Koran (obligatorii în moschei) şi care e greu de crezut că vor dispare vreodată... Cupola şi micile cupole laterale sunt susţinute de patru contraforţi imenşi, cu rolul de a susţine clădirea pe timpul cutremurilor. Sunt patru minarete imense care azi fac parte din peisajul catedralei, iar în faţa ei, dincolo de „piaţa" Sf. Sofia (mai curând o stradă...) este un frumos parc cu fântâni şi bănci, loc unde mulţi băştinaşi şi turişti îşi petrec după-amiaza. Deseori în „piaţă" au loc spectacole date de fanfara militară (Mehter) - care de obicei se produc în Taksim, în faţa Muzeului Militar. Nouă, românilor, sunetele sălbatice, tuiurile, cămăşile de zale, coifurile, iataganele, tobele, fluierele... ne amintesc de vremea când oştile române se confruntau cu Orda otomană.

Cele mai frumoase mozaicuri, realizate (şi) cu plăcuţe aurite, datează de prin sec. IX-XII. Se pot vedea la intrare, desupra porţii „împărăteşti", în galeriile de la etaj şi, câteva, pe tavan. Am avut mare noroc că turcii nu le-au distrus când au transformat catedrala în moschee, ci le-au acoperit cu tencuială. Aceasta a protejat mozaicurile, astfel că unele pornţiuni nu au căzut în timpul cutremurelor. Aelaşi lucru s-a întâmplat cu mozaicurile şi frescele de la Chora. În schimb, Sf. Irina nu mai are nimic din fostele splendori...

În faţa Sf. Sofia este un fel muzeu de covoare (tip „fondul plastic", cu vânzare), în incinta Băilor lui Roxelana. Aceasta a fost (poate) cea mai cunoscută sultană, soţia (de origine rusă, sau poate gruzină) a sultanului Soliman Magnificul. O intrigantă de renume, a reuşit să aibă capul Marelui Vizir tăiat şi să îşi pună pe tron fiul... Clădirea este interesantă prin faptul că este o baie turcească (hamam) tipică, construită de Sinan Paşa. Covoare se găsesc peste tot... Peste drum (spre sud-vest) de Sf Sofia şi parcul cu bazine, este imensa Moschee Albastră (numită aşa atât datorită pietrei de culoare gri-albăstrie din care a fost construită, cât şi a mozaicurilor interioare de Iznik)m? numită de turci Sultan Ahmet Cami. E colosală, construită (în anii 1609-14, pe timpul sultanului Ahmet I, de către arhitectul lui, Mehmet „mimbar" Aga) evident cu intenţia de a surclasa basilica creştină. Este singura moschee cu şase minarete din Turcia, considerată pe timpul acela o ofensă la adresa Meccăi. Recomand ca intrarea să nu se facă pe la poarta principală (dinspre Sf. Sofia), ci din curtea interioară (unde este ieşirea). Pe cât posibil faceţi acelaşi lucru cu fiecare moschee vizitată. Arhitectura otomană este cu atât mai intersantă cu cât puteţi admira cascada de domuri şi jumătăţi de dom ale moscheii.

În partea sudică a moschei este Muzeul de Covoare Vaflikar, cu multe covoare de mare vechime (pot spune că cel din Biserica Neagră din Braşov nu este deloc rău!). În partea de nord este fostul Hipodrom, care era legat (pe timpul bizantinilor) de Palatul Basileului care se afla pe locul unde astăzi este Moschea. În timp, palatul s-a mutat atât spre sud, pe malul strâmtorii (Palatul Bucoleon- astăzi doar nişte ruine) cât şi spre vestul cetăţii, dincolo de Fanar (Palatul Blacherne). Din Hipodrom nu se păstrează decât cele trei coloane, una egipteană, una din blocuri de piatră şi, la mijloc, cea zisă a „Şarpelui". Obeliscul a fost adus de la Luxor de Constantin, coloana spiralată a Şerpilor de la Delphi, dar despre cea de piatră nu se ştie mare lucru. Se crede că a fost ridicată de Constantin Porphirogenetul - dar asta înseamnă că multe desene care prezintă toate cele trei coloane pe timpul lui Justinian sunt anacronice...

La nord de Hipodrom este Muzeul de Artă Turcesc şi, dincolo de frumosul parc, micuţa moschee Firuz Aga, chiar pe Divan Yolu. La capătul nord-estic al parcului care ocupă locul fostului Hipodrom este o frumoasă fântână gazebo (cu tavanul aurit), construită de Kaiserul Wilhelm al Germaniei în 1901. În jos pe Divan Yolu, în faţa pieţii Sf. Sofia, este Cisterna Basilică, numită de turci Yerebatan Sarai (Palatul Scufundat). Este de asemenea un obiectiv care nu trebuie omis. Imensa sală cu sute de coloane imense, iluminate de jocuri de lumină colorată, lucind misterios în apa neagră ce acoperă (nu ştiu cât de adânc) sala - circulaţia se face pe alei din lemn consturite deasupra apei -, este de neuitat. Ca şi o bere sau un ceai băut pe micuţa terasă de la ieşirea din Cisternă, în răcoarea şi clipocitul apei şi ecoul îndepărtat al vocilor...

În sfârşit, termin descrierea zonei cu două obiective mai puţin vizitate, dar pe care eu le întâlneam zilnic în drum spre sau dinspre pensiune: micuţul Bazar al Cavaleriei - de fapt, o alee mărginită pe ambele părţi cu magazine de covoare, faianţă, suveniruri... -, şi, pornind din alee (şi sfârşind tot în ea), Muzeul Mozaicurilor. Recomand să îl vizitaţi, deşi nici pe departe nu se compară cu cel din Antakya. Dar Antakya e departe... şi mozaicul din Câţa nu suferă comparaţie cu cele de la Istanbul.

Dacă e să coborâţi străduţele spre sud-vest de la Moschea Albastră, ajungeţi la două foarte importante monumente. Primul este Sokolu Mehmet Paşa Cami, la care ajungeţi mergând în continuarea Hipodromului şi apoi cotind-o la dreapta. Este una din cele mai frumoase moschei construite de Sinan Paşa. Exteriorul poate să înşele, interiorul este o adevărată bijuterie, iar soluţia arhitectonică de a construi o moschee pe un teren în pantă este de referinţă. Mai jos de ea, spre sud, este fosta basilică Sfinţii Sergius şi Bachus, numită acum „Mica Sfânta Sofia" (Kucuk AyaSofya). A fost construită sub Justinian, la începutul domniei lui, câţiva ani înainte de „Marea" Sfânta Sofia. Decoraţiile de mozaic sau frescă au dispărut de mult, dar planul simplu (octogonal) al bisericii, ca şi coloanele colorate de marmură grecească merită văzute.

Spre Răsărit de Sfânta Sofia, în aşa-numitul Cap al Seraiului, sunt câteva obiective care trebuie neaparat incluse într-o vizită la Istanbul. Primul este Topkapi, Saraiul sultanilor (până în sec 19, când aceştia au început să îşi contruiască reşedinţe pe malul Bosforului). Este un complex de mai multe clădiri în trei curţi despărţite cu ziduri şi porţi, în care fiecare categorie socială avea dreptul să intre limitat. Aici mulţi duşmani ai sultanilor (inclusiv domni români) şi-au pierdut capul şi, se zice, multe femei din harem au fost aruncate în saci hrană la peşti... Printre clădirile care trebuie să fie văzute sunt: biserica Sfinta Irina, în prima curte, acum sală de spectacole şi muzeu, Divanul, Sala de arme, Bucătăria şi intrarea în Harem (curtea a doua) şi Tezaurul, Biblioteca lui Ahmet III, Sala Tronului, Muzeul Sfintei Mantii şi Muzeul de miniaturi (curtea a treia). De asemena cele trei porţi dintre curţi: Imperială (la intrare), a Salutului şi a Fericirii. Curtea a patra conţine grădini şi pavilioane vizitate, în general, doar de cei ce au timp de pierdut... Ca şi Haremul, de altfel. În schimb, Tezaurul, Biblioteca, Miniaturile merită ceva timp. Muzeul Sfintei Mantii are mantia lui Mahomed, Steagul Verde al Profetului şi sabia acestuia, precum şi câteva documente scrise de mâna lui, zice-se...

Din Prima Curte, spre nord-est, pe lângă Grajdurile Imperiale, se iese la Muzeul de Arheologie. Acesta este într-o curte închisă spre vest de o clădire masivă cu coloane, pe trei niveluri, unde sunt expuse obiectele din Preistorie, perioada Greacă-Romană Classică, Bizantină până la Otomani. Printe ele, sarcofage, statui, monede, vase... La etajul III, o sală înreagă dedicată săpăturilor de la Troia. Spre est, curtea este închisă de Pavilionul Albastru, numit aşa datorită bogatei ornamentaţii cu faianţă (unde sunt expuse şi numeroase obiecte de ceramică), un cimitir cu interesante capete de mormânt şi clădirea Muzeului Orientului Antic, cu exponate din Anatolia (Hati, Hitiţi, alte culturi - inclusiv cele descoperite la cea mai veche „cetate" din lume, Chatal Hoyuk. În faţa ei sunt doi lei hitiţi din piatră.

Lângă Poarta Imperială este o foarte frumoasă clădire bogat ornamentată, Fântâna lui Ahmet III (între zidul in spate al Sfintei Sofia şi zidul palatului Topkapi). Mergând în jos pe străduţa dintre acestea, se pot vedea poate cele mai tipice case în stil otoman din Istanbul, renovate (şi locuite). La capătul ei e o mică grădină de vară unde se serveşte lachmacun făcut în faţa voastră de o bătrână pe o plită de fier încins. Interesant este că clienţii stau pe divane (desculţi şi destul de incomod...). Chiar spre nord-vest este imensa Sf. Sofia. Alături de grădină este un magazin de muzică şi intarea în curtea Cafenelei Cafer Aga (se citeşte Giafer Aa). Este o fostă şcoală (medrese) construită de Sinan la începutul carierei lui. Tot aclo este acum şcoala de meserii, unde sunt expuse caligrafii şi obiecte executate de elevi. Dacă se coboară în continuare, se iese la poarta spre Parcul Gulhane. Peste drum de Alemdar Ca. (care este de fapt o continuare a lui Divan Yolu) este o mică moschee şi un kioşk bogat ornamentat (Fatih Bufe). Mai jos de poartă este Alay Pavilion şi exact peste drum de el, Sublima Poartă. Românii cred îndeobşte că Poarta reprezintă pe sultan, eventual Poarta palatului (Topkapi). În realitate, era poarta care ducea la palatul Marelui Vizir, şeful diplomaţiei otomane, locul unde se prezentau ambasadorii străini, dar şi regii supuşi (inclusiv domnii români) pentru a primi firman.

Cu asta am încheiat plimbarea prin Oraşul Vechi. Nu am dat multe detalii (cine e curios le poate afla din ghiduri), dar am acoperit mai tot ce trebuie văzut. Am lăsat în afară, desigur, aleile cu restaurante, cu magazine de tot felul (mai ales de covoare)... Nu am amintit nici de trepăduşii acestor magazine, care te iau de pe stradă (dar care dau cu multă bunăvoinţă informaţii), nici de plăcuta plimbare prin răcorosul Parc Gulhane (al Trandafirilor)... Aici, ca şi în alte parcuri din Turcia, localnicii petrec timp cu familiile lor, deseori stând direct jos pe iarbă. Nu am văzut niciunde interdicţia „Nu călcaţi pe iarbă" - aici e voie! (ca şi în Canada, de altfel...) Nici „Nu rupeţi florile" - se pare că nu e nevoie, nimeni nu rupe flori.