Turcia, prin aşezarea ei deosebită, între Asia şi Europa şi între Marea Neagră şi Marea Mediterană, a fost întotdeauna un pod între lumi. Humanoizii, din cele mai vechi timpuri, au folosit acest pământ pentru a se răspândi spre Europa. De aceea, nu sunt rare descoperiri din paleolitic care certifică prezenţa omului în zonă.

Mai mult de atât, în Anatolia (mai precis, în centrul ei) se întâlnesc cele mai vechi urme de locuire urbană umană. Încă acum 7500 de ani, localităţile Chatal Hoyuk şi Hacilar au fost locuite. Chiar dacă încă în paleolitic (de altfel în curând aveau să treacă spre neolitic), au construit „cetăţi" apărate prin modul special de construire a caselor, a căror economie se baza pe agricultură (încă se domesticeau grâne, legume şi animale de bază, ca vaca şi oaia) şi pe exploatarea-prelucrarea-comerţul cu silex. Încă de atunci se pot găsi urme de culturi religioase - mai ales ale fecundităţii (mama zeilor - „venus" şi zeul-bou - „baal").

Apariţia aramei pe la 4500 îHr aduce alte localităţi pe hartă, ca de exemplu Ayaca Hoyuk. Se dezvoltă şi primele forme de scris, ca şi prelucrarea metalelor (aur, argint, arme din cupru). Ceramica devine sofisticată, deşi încă nu se descoperise roata olarului. Influenţa civilizaţiei anatoliene se extinde pe continentul european, în Grecia peninsulară şi în insule (unde dă naştere la uimitoarea cultură cicladiană)

Pe la 3000 îHr apare bronzul, un material mult mai dur şi mai rezistent decât arama. Acum apar marile cetăţi din Anatolia de Vest: Troia, Smyrna, Efes... Influenţa civilizaţiilor anatoliene se extinde până în Creta şi sudul peninsulei Italice. E posibil ca „pelasgii" să fi fost înrudiţi cu anatolienii.

Pe la 2500 îHr apare civilizaţia Hati, care se extinde în cea mai mare parte a Anatoliei. Dezvoltarea prelucrării metalelor atrage schimburi intese cu lumea Mesopotamiei, asirienii stabilind ulterior emporiumuri comerciale la marginea lumii lor. Cam odată cu asirienii (pe la 2200?) apar hitiţii, popor indo-eropean venind din nord de Caucaz, care preia civilizaţia hati. Unul din conducătorii lor va întemeia cetatea Hattuşaş (azi Bogazkale), unde va stabili capitala. Regele Anita a cucerit cea mai mare parte a Anatoliei (pe la 1750 îHr) - dar regatul s-a descentralizat, împărţindu-se (pe la 1700 îHr) în mai multe cetăţi-stat (după modelul grecesc de mai târziu). Abia la sfârşitul sec. 16 regii hitiţi (mai întâi Huzzya, apoi Labarna Hatuşili) reunesc statele într-un regat puternic, cucerind şi Siria şi, pentru scurt moment, chiar şi Babilonul. În sec 13 regatul hitit vine în conflict cu statul faraonilor egipteni, în expansiune pe malul Mediteranei, pe care îl opreste în urma bătăliei nedecise (între Hatuşili III şi Ramses II) de la Karkemiş (1260). În urma tratatului de pace, Hitiţii intră într-o epocă de aur care va dura până la venirea Popoarelor Mării. Slăbiţi în urma acestor incursiuni, a luptelor cu arsirienii în expansiune, au fost pradă uşoară (pe la 1200 îHr) migratorilor frigieni, popor tracic sosind din Balcani.

Perioada de după dispariţia hitiţilor a văzut apariţia mai multor state, unele înrudite, altele nu. Frigienii au format un regat în zona central-nordică a Anatoliei (în jurul Ankarei de azi), având capitala la Gordion (numită aşa după unul din primii ei regi). Cel mai cunoscut rege a fost Midas - dar se pare că acesta era un titlu regal, mai toţi regii numindu-se aşa. Regatul a fost distrus în incursiunile cimerienilor, în sec. 6. Cultura lor a rezistat însă, influenţând (prin cea ioniană) cultura greacă - şi europeană, în general.

Pe la 1200 cădea vechea cetate a Troiei, sub atacul Popoarelor Mării (şi aheilor greci). Ea totuşi a mai rezistat o vreme - deseori reconstruită -, cum dovedesc excavaţiile arheologice (Troia lui Priam este stratul VI din cele IX existente). Dar pe la 1100 apar triburile de greci (ionieni) care se stabilesc pe coasta Egeei, cucerind cetăţile existente (Smyrna, Efes - inclusiv Troia) şi înfiinţând multe altele. Aici vor întemeia cultura care va influenţa, în secolele următoare, civilizaţia greacă din peninsulă. De asemena, din acele cetăţi, migraţii succesive vor duce la înfiinţarea a numeroase cetăţi în toată oikumena, din nordul Mării Negre până în vestul Spanie.
Lycienii, popor hitit, va forma un regat de cetăţi-state în sudul Anatoliei, între Fethiye şi Antalya, mai vestite fiind Tlos, Pinara, Latoon, Xantos, Patara. Suferind opresiunea pesană, se vor redresa sub statele eleniste. În estul Ioniei regatul lydian (de asemenea hitit) işi stabileşte capitala la Sardis şi domină zona sute de ani - cucerind între timp şi Ionia. Marele lor rege, Cressus, considerat cel mai bogat om al antichiutăţii (şi datorită faptului că tatăl lui a inventat moneda) a pierdut însă regatul noii puteri care îşi făcea apariţia în Anatolia - perşii.

În secolul 6, după ce a ocupat Babilonul, regele Cyrus I cel Mare a pornit o campanie de cucerire a „lumii". Puterea regatului lui, bazată pe uniunea dintre perşi şi mezi (din Iranul de azi), s-a extind spre est în Afganistan şi Pachistan până pe Indus, la Golful Persic (ocupând Elamul), apoi în toată Mesopotamia (inclusiv Asiria) şi până la Mediterana, trecând peste Syria. Apoi a început cucerirea Asiei Mici, inclusiv regatele Lydian şi Ionia, ajungând în final la Egee şi Marmara. Urmaşii lui Cyrus vor cuceri Tracia şi Egiptul - dar nu Grecia! Asia Mică a rămas însă sub stăpânirea lor până la sosirea macedonenilor.

Alexandru Macedoneanul, fiul lui Filip II, afirmându-se campionul grecilor în lupta împotriva „cotropitorilor" persani, debarcă în Asia Mică şi, profitând de spiritul pro-grecesc, anti-persan al populaţiei, o cucereşte în mai puţin de un an. Prea puţine cetăţi i-au rezistat - dar le-a cumpărat acordând privilegii, ori le-a ocolit. În timp, văzând spiritul umanist al ocupaţiei macedonene, toate cetăţile s-au lăsat cucerite dacă nu militar, de macedoneni, măcar cultural. Deşi pe teritoriul Anatoliei luptele dintre urmaşii (diadohii) lui Alexandru au durat decenii (între traci, selgiucizi, ptolemei - intervenind la urmă şi Pergamul), cultura elenistică şi limba greacă comună (koyne) au devenit elemntele unificatoare.

Prin moştenirea lăsată Romei de către ultimul rege al Pergamului Attalus III, Asia Mică până în Cappadocia intră în componenţă Imperiului Roman. Acesta, cu puţine excepţii, a organizat teritoriul, lăsând cetăţile destul de independente, şi a promovat cultura elenistică la care adera el insuşi. Pe timpul romanilor reţeaua de drumuri din Asia Mică s-a extins, siguranţa comercianţilor călători a crescut, cetăţile au fost întărite, populaţia a crescut astfel că s-au construit multe edificii sociale, culturale şi religioase. Provincia Asia, aflată într-o zonă seismică şi lovită des de cutremure devastatoare, a beneficiat de faptul că era parte a imperiului roman: multe edificii, si chiar oraşe, au forst reconstruite la porunca unor împăraţi. Unii din ei, în ciuda faptului că li se păstrează o amintire urâtă, în Asia sunt priviţi ca împăraţi „buni": Tiberius, Caligula, Nero, Domitianus, Comodus, Caracalla, toţi au numele pe edifice reparate sau reconstruite.

După ce Imperiul Roman a devenit creştin, mai ales după separarea în două imperii, templele din Asia au avut de suferit. Nu numai că au pierdut credincioşii, dar au fost neglijate, transformate în biserici sau chiar distruse. Ce sculptură nu a fost furată de ofocialităţile romane sau neascunse sub pământ de credincioşi (ca în cazul Artemidei din Efes), au fost distruse, ca „idoli". Multe biblioteci au fost arse. Contribuţia bizantinilor a fost în modelul arhitectonic al basilicii şi în decoraţiile creştine: mozaicuri, fresce şi icoane. Dar, în general, în afară de perioada excepţională a lui Justinian, prea puţin a fost construit cu aportul basileului. Imperiul a luptat mai tot tot timpul pe multiple fronturi: teritorial, religios şi politic.

Pe plan teritorial, războaiele de cucerire alternau cu cele de apărare. La diferite momente, Imperiul îşi extindea teritoriul (pe timpul lui Justinian a recucerit mai tot teritoriul stăpânit de romani pe timpul lui Constantin, mai puţin Galia, Spania şi Britania, ocupând chiar teritorii la nord de Dunăre; de asemenea, s-a lărgit înspre Eufrat. Dar treptat toate teritoriile au fost pierdute sasanizilor persani (în Orient), triburilor germanice (în Italia), bulgarilor (nordul balcanilor). Goţii au pătruns până în Asia Mică, distrugând Pergamul şi Efesul printre altele. Apoi au venit arabii care au cucerit aproape întreaga Anatolie şi au fost cu greu respinşi sub zidurile Constantinopolului. Sosirea tucilor în Anatolia a adus pierderea definitivă a mai întregii regiuni. Cererea de ajutor militar de la statele creştine şi papă (mai ales după Marea Schismă) nu a adus rezultatele scontate, cruciaţii cucerind terirtorii de la turci doar pentr a şi le opri -, ba, mai mult, au cucerit şi Constantinopolul în 1204, făcându-i pe bizantini să se mulţumească cu un mic teritoriu pe malul sudic al Mării Negre. În cele din urmă, părăsiţi de toţi, bizantinii au dispărut odată cu pierderea cetăţii-capitală turcilor otomani conduşi de Mehmet II.

Sosirea turcilor în Anatolia a adus o altă epocă în viaţa Turciei. Mai întâi seljucii, apoi alţi emiri au ocupat părţi însemnate din Asia Mică. Pe la mijlocul sec. 13 tucii conduşi de Otman (numiţi, de atunci, otomani; alternativ, după alt nume al emirului, Osman, au fost numiţi, mai ales de balcanici, „osmanlâi") au cucerit emiratele din Anatolia, Tracia şi apoi întreaga Peninsulă Balcanică, cucerind Constantinopolul şi redenumindu-l Istanbul. Sub sultani capabili atât administrativ, cât şi politic şi militar, ca Murat I şi II, Beyazid I Ilderim şi II, Mehmet I şi II Fatih, Selim I cel Crunt, Sulymann Legislatorul, Selim II, au ajuns să stâpânească cel mai extins teritoriu în lumea „apropiată" de la Romani încoace. Până să intre în declin, au pierdut lupte doar în faţa Vienei, la nord de Dunăre (rar) şi în faţa lui Timur Lenk. Oricât de puţin ne-ar place, pentru turci Ţările române au fost ţări „ocupate" (chiar dacă nu trabnsformate în raiale), vasali care plătreau tribut (haraci), a căror domni erau numiţi la Istambul, a căror fete şi feciori erau răpiţi după bunul lor plac, a căror legi pământene erau nerespectate. În final, şi-au permis să numească principi din neamuri străine... Au pierdut citeva nătălii în faţa unor domnitori români viteji - dar au învins în războaie. Până în 1877!

Numai câ încet-încet, Turcia devine „omul bolnav" al Europei. Neştiind să ţină pasul cu dezvoltarea socială şi economică ce avea loc în Lume, a început să piardă pasul - şi, până la urmă, teritoriile - altor puteri. Până la Primul Răboi Mondial pierduse aproape tot - mai puţin Tracia şi Anatolia. Era pe punctul să le piardă şi pe astea, dar a apărut omul potrivit la locul şi timpul potrivit: generalul Mustafa Kemal. După ce reuşeşte să respingă în Peninsula Galipoli atacul trupelor australiene şi neozeelandeze, în momentul când armata greacă încearcă să cucerească Asia Mică, reuşeşte să o oprească în faţa Ankarei şi să o arunce definitiv în mare - căpătând astfel supranumele de Ataturk (Tatăl Turciei). Devenit Prim Ministru, primul lucru pe care l-a făcut a fost să deporteze întreaga populaţie de naţionalitate greacă, la schimb cu turci musulmani din Grecia: peste 2 milioane de greci deportaţi (în schimbul a 600 de mii de turci). Urmele se văd şi astăzi: sute de localităţi-fantomă. Dar şi faptul că multe oraşe au fost arse, distruse de armata greacă în retragere: în Manisa, de exemplu, din 800 de clădiri istorice, au rămas mai puţin de 40! La fel, au fost distruse în mare parte Izmirul, Tralles (Aydin).

Dar din acel moment Turcia s-a îndreptat hotărât spre un statut de stat laic, de drept, cu multe reforme, care l-a transformat într-un stat modern, de nivel european. Ideile inovatoare ale lui Ataturk se aplică şi astăzi - cel mai avident în faptul că Armata are un rol progresiv. Prin lovituri de stat, aceasta asigură continunărea societăţii turce pe un drum democratic, asigurând alegeri libere şi slimitând corupţia. Acest fapt asigură un climat pozitiv în ţară şi încercările de dictatură, de orientare a ţării spre un islamism ortodox, militant sau exacerbat sunt înlăturate - cum s-a întâmplat de curând.

Pe plan social-economic, Turcia este o ţară uimitoare. Beneficiază de pr urma politicii (oricât de coruptă, naţională totuşi) de la sfârşitul sec. 19, începutul sec. 20, când s-a permis statelor europene să ia din comorile arheorlogice dezgropate, în schimbul dezvoltării infrastructurii. Turcia este posesoarea unei reţele de căi ferate, autostrăzi, drumuri, poduri, irigaţii şi îmbunătăţiri funciare care permit dezvoltarea galopantă a industriei. La asta se adaugă spiritul întreprizător şi hărnicia populaţiei. Pentru un turist, imaginea culturilor care umplu de verdeaţă fiecare palmă de pământ cultivabil - de la luncile apelor şi văile dintre munţi, până la coastele dealurilor şi munţilor -, este o imagine de neuitat. Iar industria turistică egalează în acest moment pe cea grecească sau italiană!

Singurul lucru care l-am putut gândi, vizirtând Turcia, a fost: „cum de a fost acceptată România - iar Turcia, nu?" Dacă nu interveneau considerente politice, Turcia trebuia să adere cu cel puţin zece ani înaintea României şi Bulgariei! Doar dacă se consideră că este stat asiatic - şi atunci ar trebui să fie lăsată să îşi vadă liniştită de propria dezvoltare...