Încep prin a spune un banc (nu-mi aparţine), pentru a mă menţine în spaţiul filmului marelui regizor rus, Tarkovski. Cică, doi ruşi, pensionari, cu pieptul plin de medalii obţinute ei ştiu cum în al Doilea Război Mondial (ăla, Marele Război de Apărare a Patriei, pre limba de mesteacăn a sovieticilor), discută, pe o bancă din parc.

„Ah, Semion Semionîci, îţi mai aminteşti de zilele trăite de noi în perioada lui Stalin? Ce vremuri, frate, ce vremuri?!”

„Ce poţi regreta la acele vremuri, Ivan Ivanîci? Gulaguri, execuţii, batjocură... Beria!”

„Da, da’ ce vîrlavi eram noi atunci! Femei, chiolhanuri... Ne-au rămas numai chiolhanurile.”

Cam aşa şi cu opinia fraţilor noştri români despre comunism. Mai toate amintirile neplăcute au trecut, pentru ca acesta să rămînă vremea „marilor împliniri” - care, pe atunci, erau fie o gagică, fie un chiolhan (numit de noi „ceai dansant”), un banc politic (care ne dădea sentimentul că am fi nişte dizidenţi), un prăpădit de cinci împuşcat la facultate, o mini-vacanţă la Costineşti sau chiar o mini-excursie „în străinătate” (invariabil, una din ţările Pactului de la Varşovia – dar NU Polonia!) Cui îi păsa atunci de bani, maşină, funcţii, carieră...? Cui îi păsa, de faptul, că abia îi ajungeau banii de ţigări şi-o poşircă de bere românească, că alimentele se dădeau pe cartelă şi erau procurate de părinţi (a căror datorie era să-şi hrănească progeniturile în urma unor cozi interminabile, fie ploaie, fie vînt – fie chiar gerul iernii româneşti care, atunci, nu era cu nimic mai blîndă decît acum). Puţinele ore de emisie TV nu ne deranjau, aveam casetofoane, ascultam „muzică subversivă”, jucam canastă, Rentz şi chiar barbut şi, mult mai des decît acum, cînd şalele şi picioarele nu ne mai permit, urcam în trenul de Sinaia (şi chiar pe Platou...)

Aşa că acum, ajunşi la vîrsta amintirilor, ne dăm seama că acele vremuri erau muuult mai frumoase decît cele de azi. Atunci, cineva avea grijă de noi! Părinţii, Statul, Partidul... Pentru o mică (suntem acum convinşi) renunţare la libertăţile noastre (de care nu prea aveam nevoie). Atunci aveam un job, o locuinţă (mică, igrasioasă, întunecată, rece – dar o aveam!), „ni se dădea” tot timpul cîte ceva (ba ulei, ba cinci ouă lunar, ba „fraţii Petreuş” la pungă). Ba, dacă ne gîndim bine, nesimţiţii de politruci de atunci nu îşi exhibau averile, trăind un trai la fel de „decent” ca şi noi, restul, cei mulţi. E drept, pe atunci cuvîntul „decenţă” avea un cu totul alt înţeles – uneori chiar moral...

Dar acum, cînd funcţiile vitale sunt în scădere, cînd „lipsurile” (vitale, financiare) ne împidică să ne mai dăm în stambă cu vreo fetiţă, cînd tot profitorul ne ia ochii cu averea acumulată în scurtă vreme prin diverse acte (numite cînd tunuri, cînd relaţii partinice...), cînd nesimţiţii de politruci sunt mult mai mulţi şi mai vizibili – iar prin „trai decent” noi înţelegem un trai comparabil cu cel din ţările dezvoltate), ne dăm seama că nu e deloc bine. Că, parcă, „tot înainte... era mai bine”... Nouă ni se alătură cei ce nu au gustat deloc „binefacerile” comunismului şi care pleacă urechea la propaganda socialistă internaţională, neputînd decît să vadă că în capitalismul sălbatic (românesc) nu prea mai e loc pentru speranţă. În fond, ei nu se consideră vinovaţi pentru precara educaţie acumulată (deşi au lipsit cît au putut de la cursuri, nu au învăţat, au cumpărat exemene, au copiat...) şi pot avea pretenţie la un job bine plătit – doar au o diplomă, chiar un doctorat!

Aici este o problemă, trebuie să recunosc. Cum poţi avea nostalgie după ceva netrăit? O fi sunînd oximoronic, dar chiar aşa se întîmplă. Educaţi de părinţii lor nostalgici, de profesori (idem), citind... iertare, ei nu citesc!... privind la televiziuni tot felul de analişti şi politicieni, unul mai populist (deci, mai de stînga) decît celălalt, interpretînd după ureche învăţăturile creştine (destul de „socialiste” şi ele) şi, mai cu seamă, chiar crezînd în gogoriţa că e normal ca un tînăr pînă în 30 de ani e musai să fie comunist, ei duc dorul unei societăţi în care Statul este un fel de Tătuc care are grijă de toată lumea – sau aşa ar trebui să fie. Cei ce împiedică Statul să îşi îndeplinească această menire sfîntă (de obicei aceştia sunt identificaţi printre cei „de dreapta”, capitaliştii...) sunt urîţi, bălăcăriţi, blestemaţi chiar.

Totuşi, dacă această nostalghie după epoca apusă a comunismului se mai întîlneşte, pe ici pe colo, la toate neamurile care au gustat din plin această „fericire”, la noi, fenomenul are un caracter de masă – semn că procesul de formare a omului nou a fost împlinit cu brio. Dar, gîndesc eu, aceasta are şi o explicaţie ancestrală. Ca popor la care înţepenirea în tradiţie este unul din caracteristicile naţionale, eu cred că românul dintotdeauna a dus nostalgia clipelor trecute. Îl regretă încă pe Ţepeş – deşi, probabil, pe vremea lui nu puţini au ajuns să privească lumea de sus (din ţeapă, mai precis...). Îl regretă pe Ştefan, l-au şi sfinţit, deşi era „om mic, iute vărsător de sînge” şi cam muieratic. Idem pe Mihai, carele, nu-i aşa?, a împlinit pentru cîteva luni „pohta ce-o pohti” (că românii nu prea se aveau cu unitul...) – deşi la vremea lui a fost înjurat vîrtos pentru legarea de pămînt... Au regretat domnii pămînteni, cînd au ajuns să îi compare cu veneticii – deşi rar este domn care să merite să fie măcar amintit. L-au regretat şi pe Cuza – după ce l-au alungat din ţară. Pe rege l-au regretat la venirea comuniştilor – da, exact cei pe care acum îi regretă mai dihai decît pe rege, domni, Mihai, Sfînt şi Ţepeş la un loc.

Deci, nu mă pot opri să nu extrapolez: ştiu precis cine va fi următorul mare regretat: Băsescu! Asta după vreo cîţiva ani în care Statul se va masca din nou în Tătuc. Adică, un fel de părinte cu buzunarele goale care va dovedi, din nou, că cel ce pune temei pe promisiunile politicianului (român), îşi face casă pe nisip, pune bine vîntul în coşar pentru mai tîrziu şi, în general, e cam sărac. Cu duhul...