A trecut mai bine de un veac şi-un sfert de cînd românii au auzit pusă, pentru prima dată, o întrebare mereu de actualitate: „da’ eu, eu (hîc) cu cine votez?” Simpaticul Cetăţean Turmentat – turmentat atît de alcoolul ingurgitat cît şi de lipsa de alternativă politică reală – primea sfatul unor persoanje mai puţin simpatice, dar cu mai multă greutate: Domn Nae Caţavencu, Domn Tipătescu, Coana Joiţica, Onorabilul Zaharia Trahanache, chiar şi scris pe „bileţel” să nu uite. El nu avea nevoie să îşi bată capul, avea o singură grijă: să voteze cum trebuie. Cum cere partidul şi liderii lui. Cum cere „lumea bună”. În rest, este singurul care, cel puţin aparent, îşi face slujba (de poştaş) cu cinste şi se îmbată moderat şi des– ca mai tot românul.

Dar eu, eu cu cine votez? Nu îmi place alcoolul, deci, nu sunt suficient de turmentat. Nici nu sunt membrul vreunui partid, nici nu prea găsesc „lume bună” în jurul meu, de la care să mă aştept la un răspuns onest, dezinteresat. Încerc să descifrez printre ofertele vieţii politice româneşti ale celui de-al doilea deceniu al Mileniului Trei o alternativă cît de cît morală – şi îmi dau seama că nu o pot găsi.

În acest moment, viaţa politică s-a coagulat, în mare, spre doi poli. Nu poţi zice că forţa de coagulare este cea ideologică. Nici vorbă să fie cea morală. Dacă e să simplifici, poţi sintetiza demersul într-o singură frază: „Dă-te la o parte de la masă, să stau eu!” Se doreşte Puterea cu o forţă feroce. Nimeni nu spune însă pentru ce îi trebuie puterea: ar fi prea cinic, de-a dreptul imoral să dea explicaţii asupra adevăratelor motive. Rar, se ia cîte o afirmaţie populistă, ceva despe „bunăstarea poporului”, despre „viitorul luminos al Patriei”, despre „prestigiul internaţional”, despre „tradiţii milenare”... şi se plimbă prin gură pînă la îmbăloşare. Legate de perioada actuală, se afirmă „ieşirea din criză” şi „reîntoarcere vremurilor bune” – ce naiba s-o fi înţelegînd prin aceasta. Aceste populisme vin dinspre ambii poli, unde, cum am afirmat, doar aparent se mai poate vorbi despre o anumită ideologie. Partidele sunt toate ba de „stînga”, ba de „dreapta”, în funcţie de interesele de moment.

Este mai uşor să le împarţi în ceea ce reprezintă în acest moment. Este polul Puterii – cei ce se află, datorită conjuncturii, la putere în acest moment: PDL şi aliaţii lor momentani, UNPR, UDMR, „independenţii” (fie minorităţi, fie „trădători” neafiliaţi încă). Pedeliştii se afirmă, cumva, un fel de „liberali-democraţi”, populari care va să zică. PUNR sunt mai degrabă o „nouă stîngă” (deşi destui dinte ei sunt liberali sadea, nemulţumiţi de venirea la putere în PNL a lui Crin Antonescu şi trecerea lor pe linie moartă), „alternativă” la pseudo-socialiştii pesedei. UDMR, ca şi „celalalte minorităţi” nu au propriu-zis o ideologie, făcînd politica naţionalităţii pe care o reprezintă. Să zicem că are o tendinţă mai degrabă de dreapta, mulţi membri ai naţionalităţilor respective cochetînd cu o ideologie liberală (de exemplu, evreii, germanii, armenii, grecii, aromânii...). Eu, fiind atras de idei liberale, m-aş regăsi mai curînd la acest pol.

La polul opus este Opoziţia, formată din PSD, PNL şi PC. Desigur, cineva s-ar putea întreba: ce caută PNL, un partid liberal, în această cloacă? Chiar aşa... dacă nu ar fi chiar titlul luat de noua Uniune: cea Social-Liberală. Dacă ne uităm la istoria partidului liberal, vedem că, deşi a apărut în 90 ca „urmaş a partidului ante-belic al Brătenilor”, liberalii au plătit tribut faptului că erau pur şi simplu „oameni de tip nou”, cu sechele comunistoide, urmare a politicii de decenii de formare a respectivului „om”. Deci, cînd te aşteptai mai puţin, ei se dovedeau a fi pur şi simplu de stînga-centru, nişte oportunişti cu nimic diferiţi de feseniştii care se afirmau deschis urmaşi ai comuniştilor - „democratizaţi” prin revoluţie. Şi, drept urmare, conlucrînd mult mai bine cu respectivul FSN (şi clone ale acestuia, respectiv urmaşi ai „emanaţilor”), decît cu partide afirmate de „dreapta”. „Trădarea” lui Radu Câmpeanu şi a „aripii” lui a fost repetată de-a lungul timpului – pînă la cea de azi.

Partidul tabacheră a lui Felix este, fără exagerare, cel mai oportunist partid politic. Este de mirare ce îl face atît de puternic – nici chiar trustul media nu justifică puterea de care se bucură de la apariţie, slujul pe care i l-au făcut marile partide (PSD, PDL, PNL). Dacă alianţa la Putere cu UDMR işi are o explicaţie, în fond de multe ori a fost partidul care a înclinat balanţa cu cele 5-6% din electorat, PC-ul nu. Acest partid nu ar trece niciodată de măcar un 1% din sufragii, fiind, prin aceasta, chiar mai slab decît PNŢ, PRM, PNG sau atîtea alte partide anonime. De ce, atunci, PNL nu s-a aliat niciodată cu PNŢ-ul? Cu Verzii? De ce a cochetat de fiecare dată cu partide „democratice”, sociale (FSN/PDSR/PSD, respectiv PD)? Să nu uităm, PC se afirmă nu un partid „conservator” (ce legătură posibilă ar exista între partidul securiştilor şi partidul antebelic?), ci „social liberal”. Exact cum s-a înregistrat azi Uniunea (USL).

Pe lîngă cei doi poli există nişte „firişoare”, nişte scame, mult prea mici ca să poată trece peste interesele unor persoane, aşa că se mişcă „brownian” între poli: PRM, Partidul Ecologist, PNŢ-CD ş.a. Probabil, pînă la alegeri, în funcţie de interese şi promisiuni, se vor fi „înregimenta” şi ele. Deocamdată, fiind partide extra-parlamentare şi, deci, nefiind nevoie de voturile lor, nici nu au fost măcar băgate în seamă...

Aşadar, dacă nu este vorba de niciun fel de ideologie – dar nici măcar de un plan coerent de viitor (pentru România, nu pentru politicienii respectivi), eu nu pot fi atras de nici o grupare politică. E drept, la ultimele alegeri parlamentare am votat PDL; ca proaspăt întors în ţară după ani de zile, mi s-a părut a fi „cel mai mic rău” posibil. Cu scîrbă, am pus totuşi ştampila pe acest partid. Judecam după „realizările” celorlalte partide, nu după promisiunile lor – un exerciţiu nu foarte popular în România, se pare... Dar acum m-am convins că în România nu există „cel mai mic rău” – există un singur Rău şi acesta atît de mare pe cîtă putere are. Ajuns la Guvernare va avea, întotdeauna, mai multă putere decît fiind în opoziţie. De aceea un partid ca PSD îşi poate permite să spună că cei aflaţi la putere „nici să fure nu se pricep” sau, dimpotrivă, „ei sunt cei mai mari hoţi din ţară”. Şi suprema lor promisiune este „ajunşi la putere, noi vom fura mai puţin”... Ştim că promisiunile tind să nu se îndeplinească.

Din păcate, PDL, prin ultimele lor acţiuni, mi-a arătat adevărata lui faţă. Dacă nu i-am dezavuat, în ciuda programului de austeritate, găsind justificări pentru acesta, dacă nu am plecat urechea la vuvuzelele televiziunilor mogulizate şi a „tonomatelor” plătite de moguli, în momentul în care au început să înalţe parapeţi în jurul interlopilor proprii i-am pus alături de PSD. Socialiştii nu mă surprindeau, îi cunoşteam acuma de ani şi ani – dar pedeleii se afirmaseră partidul care vine tocmai pentru a face reforma necesară. Cu atît mai mare dezamăgirea mea. Găseam cuvinte să justific faptul că Băsescu nu îşi pune în aplicare planul lui de reformă în justiţie. În fond, singurele încercări au fost făcute, la susţinerea lui, de către Monica Macovei. Îmi ziceam: el nu are puterea constituţională să intervină direct, iniţiativa vine de la Guvern, legile vin de la Parlament. Este evident că Parlamentul blochează orice încercare de reformă, orice atingere a drepturilor lor individuale... Îmi ziceam: asta se datorează în mod special PSD-ului, cel care a produs mafiotizarea României. Că şi magistraţii, asociaţiile lor, forţele de ordine, sindicatele se împotrivesc.

Acum îmi amintesc de faptul că Monica Macovei a fost destituită inclusiv cu acordul liberalilor. Că la votarea legilor şi amendamentelor care blocau orice urmă de reformă reală votau şi liberalii şi pedeleii. Că la depunerea jurămîntului în Parlament a fost adus un penelist cu cătuşe la mîini – despre care, de atunci, nici nu s-a mai auzit, nici de dosarul lui, nici de vreun proces. Şi acum asist la faptul că parlamentarii puterii fac, la rîndul lor, zid în faţa propriilor acuzaţi. Dacă nu m-au scîrbit incompetenţa, nesimţirea, lichelismul multora dintre parlamentarii pedelişti, lipsa lor de moralitate, recunoaşterea deschisă a faptului că sunt un partid corupt plin de corupţi mă umple de scîrbă. Cercul s-a închis: nu mai există nici cea mai mică deosebire între pesedei, penelei şi pedelei. Lucru afirmat cinic de  preşedintele PNL, avînd acordul şi susţinerea tuturor peneliştilor: în politică, cel ce susţine abordări morale, e un tîmpit. Revoluţia bunului simţ a murit.

Cireaşa pe tort, cum se spune, culmea pierderii speranţei de orice fel, este „reacţia” posibililor „reformişti” din cadrul PDL. Cei care, chiar şi de la distanţă, cutezau să mai ia atitudine. Cei în care, nişte naivi au putut vedea persoanele în jurul cărora se va coaliza o nouă forţă care va pune pe prim plan curăţenia morală. Mai precis (ca să dau nişte nume): Sever Voinescu, Cristian Preda, Monica Macovei, poate chiar Mona Muscă. Alături, poate, de cîţiva penelişti dezamăgiţi de noua orientare dată de „micul tiran” Antonescu. Dar „reacţia” este o „tăcere asurzitoare”, cum zicea un autor. Care spune foarte multe – şi nu exact ceea ce am fi dorit noi să auzim.

Aşa că nu pot decît să mă întreb: „eu cu cine votez peste doi ani?” În continuare cred că neparticiparea la vot, neimplicarea, nu este o soluţie democratică. Ea indică mai degrabă o pasivitate şi o lene condamnabile. Ea nu poate decît să ne facă să merităm indiferent ceea ce vor decide alţii. Şi, după părerea mea, ar trebui să ne interzică dreptul de a critica Puterea aleasă de alţii. Dar ce fac dacă nu va apărea, într-adevăr, o alternativă, una care să îmi dea, macar pe scurt timp, un gram de speranţă? Atunci îmi voi anula din nou buletinul. Voi scrie, din nou pe el ceva (de exemplu, „TRĂIASCĂ REGELE!”) – sau poate o expresie, chiar vulgară, la adresa politicienilor români. Voi vedea atunci. Nu voi lăsa însă alcoolul să mă turmenteze, nici nu voi cere sfatul unui Domn Nae sau unui Onorabil Zaharia...