Prin secolul 13, alte triburi de turci se refugiau din stepa asiatică - de data asta sub presiunea tătarilor lui Ginghis Han. Unele din ele au ajuns în Anatolia, unde au întâlnit un imperiu bizantin în descompunere. Împăraţii bizantini pierduseră Constantinopolul cruciaţilor (în 1204) şi între timp păstrau o formă de „imperiu" la Trabizond.
În această calitate au angajat ca mercenari luptătorii unui mic emir, Ertugrul, a cărui trib îşi stabilise baza în estul Munţilor Caucaz, la sud de Georgia, pe malul Mării Negre. Bandele de călăreţi tuci au lărgit graniţele „imperiului" Pont în dauna altor emiri turci, care profitau de faptul că Sultanatul de Rum fusese înfrânt de mongoli în 1238. Ertugrul a cucerit Bithynia şi zona din jurul Bursei - numai că a „uitat" să mai dea ceva bizantinilor. Fiul lui, Otman, a stabilit un principat (emirat) în 1288, lărgindu-l în zona estică a Asiei Mici. Fiul lui, Murat, a cucerit Bursa (1326) şi, chiar la invitaţia împăraţiilor bizantini (care între timp recuceriseră Constantinopolul) a debarcat în Tracia. În mai puţin de un secol, având acum capitala la Edirne (Adrianopol), otomanii cucerisreră cea mai mare parte a Balcanilor, oprindu-se pe Dunăre şi reducând „imperiul" bizantin la cetatea Constantinopolului.
Îm 1453 Mehmet II cucereşte Constantinopolul, punând capăt imperiului roman - respectiv a părţii răsăritene a acestuia, dupa o existenţă de peste doua milenii. Luându-şi numele de Fatih (Cuceritorul), a întărit imperiul turc otoman (devenit Sultanat) până în punctul de a deveni cel mai puternic stat al epocii în Europa şi Orientul Apropiat. Urmaşul lui, Suleyman Magnificul (numit de turci „Legislatorul") a dus Imperiul Otoman la zenit. După cucerirea Ungariei, oprit în faţa Vienei, s-a întors spre Est şi a continuat cuceririle tatălui său, Selim „cel Crunt". În momentul când Imperiul Otoman a intrat în decadenţă, pe la 1620, avea în posesie Mesopotamia, Arabia, Siria, Palestina, Egiptul, Libia, Marocul, insulele Mediteranei, întreaga Balcanie, Ungaria, Ţările Române, partea nordică a Mării Negre (devenit „lac" turcesc") şi Caucazul, pe lângă întreaga Anatolie.
Prin cuceriri, Turcia a devenit un cazan în care diferitele culturi se amestecau într-un fel unic. Moştenirii selgiude i se adăugau trăsături bizantine (mai ales în arhitectură), iar arta persană dădea caracter nou artei otomane. Producerea faianţei devine artă (la Kudahya şi Iznik), plăcile de faianţă devenind principalul caracter al unei moschei otomane - alături de cascada de cupole şi semicupole. Marele arhitect Sinan Paşa a creat un stil în arhitectură care se întâlneşte şi azi, chiar dacă acesta a variat între auster şi rococo. Casele de tip otoman sunt refăcute, devenind efigii ale oraşelor de azi (majoritatea transformate în pensiuni şi hoteluri-boutique). Folosirea caligrafiei ca formă de artă, bijuteriile, armele, cizelarea metalelor şi, mai ales arta ţesutului de covoare şi kilimuri, dau măsura spiritului artistic al turcilor otomani. Acest spirit se întâlneşte chiar şi în gastronomie, bucătăria turcă influenţând gătitul în multe ţări - inclusiv România.
