Am decis să mă retrag de pe blogul lui Liviu Antonesei. Desigur, această decizie nu este o urmare a faptului că el nu mai îmi este prieten sau că nu îi mai apreciez activitatea. Ci, a fost mai mult o decizie „din ambele părţi”. Eram, cumva, ca o oaie printre lupi – sau invers...

Mai precis, vizitatorii sitului erau unanimi în a înfiera pe Băsescu, Guvernul (lui Boc), „portocalii” – în lipsa lor, întreaga clasă politică – de tot răul din ţară. Asta pentru că ei sunt la Putere şi, deci, nu e nimeni mai blamabil. Dacă tot s-au vrut acolo... Opinia generală era „jos cu ei şi pe urmă vom mai vedea...”; corolarul: „oricine e mai bun/mai rău nu se poate”.

Eu intram mereu în polemici cu aceştia. Nu că aş fi apărat pe cei înjuraţi de ei – ci pentru că ceream decenţă în limbajul folosit; sau, ceream mai multă imparţialitate. Cîteva exemple: a fost susţinut în comentarii programul economic al lui Varujan Pambuccian – care prevedea şi creşterea TVA la 24%. Cînd Guvernul chiar a decis mărirea TVA la 24%, toată lumea l-a înjurat... pe Boc. Deseori, invectivele la adresa Elenei Udrea variau între „curvă”, „scroafă”, „vacă încălţată”... Limbaj nedemn de un intelectual, după opinia mea.

Dar nu asta m-a făcut să plec. Atît polemicile, cît mai ales intervenţiile mele privind sistemul Învăţămîntului în Romînia au deranjat. Probabil, majoritatea vizitatorilor blogului sunt profesori pre- şi universitari. Una este să-l înjuri pe Funeriu şi Boc pentru „slaba finanţare a sistemului”, pentru salariile mici, reducerea veniturilor – şi cu totul alta să găseşti vină profesorilor. Dacă aş fi vorbit neinformat, fără exemple, fără a indica surse şi opinii ale altor analişti, m-ar fi acuzat că mint. Aşa, mi s-a spus că nu mă pricep. Să intru mai întîi în sistem şi pe urmă mai vorbim. După care m-au pus la index – mai precis, au încetat să mai citească şi comenteze intervenţiile mele. Ca şi cum nu aş fi existat...

La rîndul meu, constatînd că majoritatea preferă discuţii „cuminţi”, despre vreme, sarmale, altele... dar absolut deloc despre probleme „înconfortabile”, mi-am pierdut interesul de a mai „vorbi discuţii” cu ei. Aşa că a fost o decizie comună.

Oricum, o concluzie tot am tras. Este evident că speranţa de a asista într-o perioadă cît de cît scurtă la o redresare a sistemului Învăţămîntului în România nu e de sperat. Chiar şi cei care, la un moment dat, au sperat că vor schimba ceva, s-au recunoscut înfrînţi de sistem. Pur şi simplu acum refuză să mai discute despre el, în ideea că ei „au trecut pe aici”, au încercat (ehei, de cîte ori!) şi nu s-a putut. Îşi văd de treabă şi singura lor preocupare este să profite cît pot (şi cît mai bine) de ceea ce au. Dacă ar reuşi, cumva, să facă Guvernul să le mărească venitul la cote „decente” (comparabile, probabil, cu venitul cadrelor didactice din UE), totul ar fi cît se poate de suportabil. Ce se va întîmpla cu generaţiile viitoare de absolvenţi, nu mai e de interesul lor.

Lor li se alătură absolvenţi mai recenţi ai sistemului, cei care au trecut prin sistem ca gîsca prin apă, au obţinut nişte diplome care nu certifică nimic – dar care le perminte să profeseze cu profesori (titulari sau suplinitori). Ei nu pot schimba nimic, nici nu doresc să se schimbe nimic, au ajuns în această meserie din lipsă de altceva. Dacă ar avea vreo competenţă în vreun alt domeniu, ar pleca şi mîine din învăţămînt.

Percepţia la nivel naţional a activităţii lor, cei „dedicaţi” şi cei indiferenţi, este una jalnică. Tot mai mulţi părinţi şi-ar da copiii la şcoli în străinătate – dar tot ei sunt cei ce impun profesorilor să dea note mari copiiilor lor, fără merit. Elevii vor poate mai mult – dar fără efort. Toată lumea e de acord că soluţia nu mai este cumpărarea unei diplome de licenţă – dar piaţa de licenţe există, tocmai pentru că se continuă cumpărarea lor. Dispare interesul tinerilor pentru educaţie – tot mai mulţi vor să devină „ţigani”, oameni care se pot descurca fără şcoală.

Un profesor a scris un articol în care spune (unele) adevăruri pe nume – pentru care a şi fost înjurat de numeroşi postaci (probabil, profesori). Cunoscînd sistemul din interior, recunoaşte inerţia lui cumplită. De aceea, singura soluţie pe care o vede este o renaştere ca cea a Păsării Phoenix: din propria cenuşă. Speră ca sistemul să se prăbuşească cît de curînd, să „ardă de tot”; poate atunci, sub forţa necesităţii, să înceapă o renaştere. Primele semne se văd: rezultatele ultimelor examene – de Bac, de Admitere, de Titularizare. Peste tot unde s-a aplicat controlul intrasigent, unde nu s-a putut copia, rezultatele au fost cît se poate de proaste. Şi trendul va continua în anii care vin, pentru că e nevoie de o schimbare de mentalitate. Schimbarea, cum am demonstrat în articolele precedente, nu e posibilă prin creşterea veniturilor. Pînă cînd, din doua una (vorba maică-mi): „ori se rupe carul / ori crapă dîrlanul!”