Visul de cucerire a „Lumii" l-a adus pe Alexandru din Macedonia la porţile Orientului, în Asia Mică. Cetăţile greceşti din Ionia i s-au supus fără mare impotrivire, în timp ce satrapii persani se refugiau spre Răsărit. A urmat Sardis şi apoi Gordion, înfângând rapid orice împotrivire locală - sau ocolind cetăţile greu de cucerit, oferind privilegii locuitorilor lor, cum s-a întâmplat la Termessos. În mai puţin de un an, întreaga Asie Mică fusese cucerită. Victoria de la Issus, la porţile Siriei, avea să îl ducă mai departe, spre inima Asiei...
Iar în urma lui începea să aivă loc un fenomen unic în Istoria umană: fuziunea culturii apusene, europene (greceşti) cu cea orientală, asiatică. Cazanul unde avea loc acest proces era chiar Asia Mică, eventual, Levantul - „Orientul Apropiat". Combinarea elementelor de cultură anatoliene, siriene, egiptene, mesopotamiene, persane, cu cele„ clasice" greceşti, avea să ducă la apariţia culturii „elenistice" care va influenţa cultura bizantină şi, prine ea, cultura întregii Europe în mileniile ce aveau să urmeze.
Pe timpul lui Alexandru, dar mai ales a Diadohilor, cetăţile Anatoliene ating mare dezvoltare. Mai ales cele din Ionia. Milet, în primul rând, dar şi Efes, Smyrna şi alte zeci de cetăţi, ajung la apogeul dezvoltării lor economice şi culturale. Cetăţi „negreceşti", ca Sardis, Pergam, Halycarnasos, se elenizează, adoptând limba koine („ greaca vulgară"), şi încep să construiască în stil „grecesc", cu elemente doriene, ionice şi corintice. Templele de la Efes, Dydima, Afrodisias, Pergamus devin unele din cele mai mari temple şi locuri de cult din lumea grecească, egalate doar în câteva locuri din Grecia Mare (în sudul Italiei) - în acel moment în curs de a fi ocupate deromani, noua putere ce se ridica în Europa şi în lume.
În mai puţin de 200 de ani, romanii aveau să pună piciorul în Asia. În acest proces, ei încetează să mai fie „barbari", ci se ‚clasicizează', adoptând elenismul. Astfel că printre cele mai admirate opere de artă păstrate de la ei sunt cele făcute sub influenţe artei greceşti, mai ales sculpturile, monumentele arhitectonice şi mozaicurile. Nenumărate muzee din Anatolia (şi Istambul) păstrează sculpturi care se bucură de faimă mondială. Iar mozaicurile de la Antiochia şi Istambul nu au egal în întreaga lume romană. Ruinele cetăţilor romano-elenistice de la Efes, Milet, Dydima, Priene, Pergam, Sardis, Hierapolis, ca şi cele mai puţin păstrate, de la Smyrna, Ankara, Istambul, Antalya... sunt deseori superioare celor din Grecia şi Italia. În unele teatre antice se organizează în bune condiţii spectacole de muzică şi dramă în aceste zile (ca cele din Aspendos, Side, Efes, Miletus...)
Pentru turistul străin, aceasta este una din părţile de care este informat (doar de aceea şi vizitează Turcia) dar care îl ia complet pe nepregătite. Oricât ni s-ar spune, ne aşteptăm să vizităm „Asia". Şi ne trezim într-un loc mai grecesc decât Grecia şi mai roman decât Italia. Abia aici înţelegem de ce stilul grecesc „clasic" se numeşte „ionian", cum de cei mai mulţi din marii filosofi greci antici s-au născut în Ionia, în Asia (Esop, Tales, Pitagora, Anaxagoras, Anaximene, Sapho, Herodot etc), cum de chiar Marele Homer este de origine Ioniană (din Smyrna, zice legenda). Ruinele mai bine sau mai puţin bine păstrate, dar întotdeauna impresionante, lucind alb sub cerul mereu senin, de un azur adânc, mediteranian, este un lucru pe care cei ce au vizitat Turcia nu îl va uita niciodată.
