Când începe istoria? Unii zic că „istoria începe la Sumer”. Alţii, că ea începe în Egipt. În Europa ea începe destul de târziu. De exemplu, despre tot ce este în afara lumii greceşti şi romane, „barbaria”, nu se ştiu prea multe lucruri – decât chiar din scrierile istoricilor greci şi romani. Au început, în secolul trecut, să se adune tot mai multe fapte, dar tot nu ştim prea multe lucruri. Ce ştim despre daci? Până unde se întindeau? Cât de mare era imperiul lor. Burebista a fost primul Mare Rege? Ce a urmat între moartea lui şi Decebal? Dar după Cucerirea romană? Cum s-au format, totuşi, limba şi poporul român? Cât la sută suntem daci, romani – sau chiar şi romanii erau „daci”?... Şi dacă avem întrebări despre daci, strămoşii noştri, câte oare om avea despre celţi, germanici, populaţia băştinaşă europeană. Când începe Istoria în Europa?

Când începe ea în Roma? Legendele consemnate de Tit Liviu astea şi sunt: legende. Nimeni nu ştie cu precizie când şi cum au domnit Regii, dacă Horaţii au existat, dacă luptele cu Etruscii şi Samniţii au avut loc aşa cum se povesteşte... De fapt, tot ce este înaintea Republicii este extrem de vag, practic tot ce este mai vechi de războaiele punice pot fi de domeniul mitului. La fel la Greci: înainte de perioada zisă „arhaică” – şi asta înseamnă nu cu milenii înainte ca civilizaţia greacă să capete un loc în Istoria civilizaţiilor, ci abia sec. VI î.Hr., când primii marii filosofi, Solon, Tales, Pitagora etc. sunt undeva la limita mitului, când despre marele Homer nu se ştie în care secol a trăit (poate VII?), nu se ştie mai nimic despre Hesiod şi Esop, iar Athena a început să-şi numere monumentele de pe timpul Pisistraţilor, e greu să plasăm Istoria înaintea marilor istorici, începând cu Herodot. A cărui „Istorii” conţin mai bine de jumătate mituri şi legende nedovedite...

Totuşi, în Asia Istoria este mult mai veche. Pe când Herodot îşi scria Istoriile, evreii se întorceau din Robie. În acel moment aveau tradiţii scrise despre Regi de mai bine de cinci secole. Şi îşi împingeau Istoria mult înapoi, la Moise şi Exodul condus de el, sau la Avram şi peregrinările lui... Egiptul îşi împinge Istoria înapoi până pe timpul lui Menes şi Regele Scorpion, Marile Piramide existând de două milenii înainte ca Istoria să înceapă în Grecia. Iar Mesopotamia, Sumerul, îşi împinge Istoria încă mai departe – bazându-ne pe descoperiri arheologice. În Sumer exista civilizaţie încă din mileniul IV! Oraşele Sumeriene, care au dispărut din Istorie în jurul anului 2000 î.Hr., aveau, unele din ele, o existenţă de 2000 de ani!

Deci, când începe Istoria? În Turcia ea începe foarte devreme. În Anatolia se găsesc cele mai vechi oraşe din civilizaţia umană, descoperite până acuma: Hacilar şi Chatal Hoyuk. Prin 6800 î. Hr. satul Chatal Hoyul devenea „oraş” – cetate. E prima dată când putem vorbi despre „civilizaţie” (pentru că ea se referă la cultura populaţiei locuind un „civita” – un oraş). Desigur, populaţia cetăţii apărute înainte ca Istoria să înceapă – în Pre-Istorie – era încă în perioadă eneolitică. Foloseau încă pe scară largă unelte paleolitice, de piatră cioplită, neşlefuită, dar pe lângă agricultura dezvoltată (pentru acele timpuri) făceau un intens comerţ cu unelte din piatră şi cu piatră de silex, escavată din minele din împrejurimi. Pe la 6000 îşi pictau pereţii caselor, iar pe la 5600 modelau figurine din ceramică – mai ales „dea mater”, zeiţa fecundităţii. Dar aveau şi capete de bou, modelate din lut şi prinse pe pereţi, uneori cu coarne naturale de bou – un cult care va duce, în mileniile ulterioare, la cultul Baalilor cu cap de taur... Satul nu avea ziduri, dar casele în sine erau uşor de apărat, fiind aduna-te în cluster şi accesibile doar cu scara, de pe acoperişul altor case. Acoperişuri de pe care locuitorii puteau arunca săgeţi, pietre, bolovani, foc... în capul atacatorilor. Cum în acel moment vorbim despre o cetate locuită de circa 5000 locuitori, iar o trupă de atacatori cu greu putea depăşi câteva zeci de războinici, putem înţelege de ce cetatea a putut atinge o existenţă neîntreruptă de câteva milenii. A început să decadă abia prin mileniul III, când importanţa silexului ca material de unelte a început să descrească, fiind înlocuită de cultura bronzului.

Între timp, în jurul anilor 5000, un alt centru de cultură a început să se dezvolte: Alaca Hoyuk, puţin mai la nord de Chatal Hoyuk. În acest loc, ca şi în Hacilar şi Canhasan, apare cultura cuprului, care se întinde între 5500-3000. Silexul nu este înlocuit, dar apar unelte şi arme de calitate superioară. Totuşi, cuprul nu este atât de dur şi versatil ca şi bronzul. Populaţia era ocupată în mare parte în agricultură şi creşterea animalelor, iar locuinţele lor indică un grad superior de sofisticare.

Între 3000-1200 î. Hr. Anatolienii descoperă alierea cuprului cu zincul, inventând bronzul. Urmaşul lui Cain, Tubal-Cain, indică o importanţă deosebită a zonei din mijlocul Anatoliei la dezvoltarea exploatării şi prelucrării metalelor. Importanţa „faurilor” devine majoră şi ei participă la dezvoltarea altor meserii. Ceramica este sofisticată, culura plantelor, irigaţiile, creşterea animalelor se dezvoltă. Ca urmare, mare parte din produse se vând – şi astfel apare un schimb comercial care duce la dezvoltarea unor civilizaţii, nu numai a unor cetăţi. Este perioada în care apar în Anatolia emporium-urile asiriene – puncte de schimb comercial (cea mai veche la Kanesh, din 1900 î.Hr.). De asemenea, oraşele de pe coasta vestică a Asiei Mici, aşa numita Ionie, capătă mare dezvoltare. Apar oraşe care vor ajunge să numere milenii de existenţă în momentul dispariţiei lor: Efes, Smirna, Milet, Troia. Unele au fost întemeiate de migratori greci – ionieni, dorieni, eolieni... – pe substratul local, altele au fost locuite doar de băştinaşi (Troia). Perioada se termină, în Anatolia, odată cu cuceririle Asiriene şi căderea Troiei sub atacurilor triburilor greceşti – aheene. Cum vom vedea, şi alte cetăţi şi regate au căzut victime atacurilor „popoarelor mării”...

Pe la 2600 apar însă cei ce vor întemeia cele mai extinse imperii anatoliene: hitiţii. Ei vin din zona Caucazului, probabil trecând munţii dinspre stepele ruseşti. Sunt indo-europeni, diferiţi ca rasă de băştinaşi. Din amestecul lor cu băştinaşii, apare pe la 2400 î.Hr. o civilizaţie numită Hati, centrată la Alacahoyuk, avînd schimburi comerciale cu asirienii din colţul sud-estic al Asiei Mici, mai ales în localităţişe întemeiate de Hati, Kaneş şi Nesa. Unul din fiii regelui Hati a întemeiat cetatea Hatuşaş, în locul numit azi Bogazkale, şi de acolo regatul numit acum „hitit” s-a întins în aproape toată Asia Mică, având legături şi cu troienii. Deşi regatul vechi asirian începuse să se ridice, asirienii au fost opriţi în înaintarea lor spre nord, hitiţii atingând apogeul puterii lor între 1600-1300 î.Hr., când au cucerit Siria şi Mesopotamia, inclusiv Babilonul (pentru scurt timp). Înaintarea egiptenilor a fost oprită la Karkemiş, în una din cele mai mari bătălii din Istorie (rămasă nedecisă).

Dar acest efort militar a slăbit imperiul hitit, astfel că sosirea „popoarelor mării” i-au găsit neînstare să se împotrivească. A fost distrus, deşi unele cetăţi au păstrat o anumită formă de putere („regatul nou”). Frygienii, la sosirea lor în 1200, au ocupat treptat cea mai mare parte a acestor cetăţi, stabilinduşi capitala, pe la 900, la Gordion, cetate hitită la vest de Ankara (Ankaruwa, pe numele ei hitit). Înrudiţi cu tracii, au avut o civilaţie care a influenţat copios pe cea ioniană şi, prin ea, pe cea greacă clasică. Vestitul rege mitic Midas era vizitat de zeii olimpieni şi el a fost cel ce transforma în aur tot ce atingea. Tot el a avut crescute urechi de măgar. Multe din elementele de îmrăcăminte, arme, instrumente muzicale... sunt de origine Frigiană. Ei au format un „imperiu” ce se întindea din Ionia până în sud, la Mediterana, şi spre Est până la poalele Araratului, dar aveau mai curând forma de organizare „grecească”, de cetăţi-state. A fost distrus de cimerieni, în secolul 7.

În timp, în Anatolia s-au format mai multe „regate” independente, bazate pe populaţii înrudite, dar vorbind o limbă specifică: lydienii, lycienii, carienii, paflagonienii, pisidienii, cilicienii... Cel mai cunoscut a fost cel Lydian, care a atins apogeul sub Gyges şi Cressus. Toate au fost ocupate de către persani, pe timpul regelui Cyrus cel Mare, iar capitalele lor au devenii satrapii. Au stat sub persani până la sosirea lui Alexandru.

Toate aceste civilizaţii au multe trăsături comune, care au fost mult alterate sub elenism. Hitiţii au format o cultură de excepţie, în multe privinţe unică. Basoreliefurile, sculpturile „rond-bos” (mai ales leii), literatura, arhitectura – se ridică la nivelul altor civilizaţii asitice. Şi Lycienii au creat o arhitectură distinctă, mai ales cea a mormintelor şi sarcofagelor. Mormintele săpate în stâncă, cu portal cu coloane (doriene, în ultima fază) sunt deseori locuri admirate de turişti (mai ales la Fethiye, Kaunos, Patara, Teos). De asemenea, sarcofagele tipice lyciene, cu „creastă” şi „acoperiş” de casă în două ape, au influenţat sarcofacegele în Asia Mică până în perioada bizantină. Mormântul „regilor” (sau, a lui „Midas”) de la Gordion este un alt tip de monument, impresionant în felul lui simplu, dar măreţ.