Adriana Săftoiu, parlamentar din partea PNL, fostă consilieră prezidenţială devenită duşmană a lui Băsescu (pentru că i-a destituit bărbatul cam slobod la gură...), membră în Comisia Parlamentară pentru Învăţămînt, şi-a dat cu părerea pe Voxpublica despre «reforma» în Educaţie. A adunat peste 60 de comentarii...

Ce zice dumneaiei? În esenţă, recunoaşte că e nevoie de o schimbare de mentalitate. Dar, spune dînsa, «ea nu se poate face nici astăzi, fără introducerea unui nou tip de educaţie, cea care are drept scop dezvoltarea voinţei, a solidarităţii, a capacităţii de atenţie, a gustului pentru muncă şi pentru un efort susţinut şi continuu. Par iluzorii aceste obiective, care din păcate nu fac obiectul curriculum-ului, al programei şcolare şi în final al manualului şcolar, reflecţie a celor două mai sus invocate.»

Frumos. Sună bine. E drept, cuvintele cam sună ca talanga, dar doamna Săftoiu dă şi soluţii:

«Ca să schimbi tipul de educaţie ai nevoie de un cadru legislativ coerent, de bani alocaţi de la buget pe măsura dezastrului acumulat în 20 de ani, de profesori bine pregătiţi şi plătiţi, de părinţi care să mai creadă că a avea carte înseamnă să ai parte, de părinţi care să reuşească să insufle chiar în discuţiile de acasă respect pentru dascăl, de elevi care să găsească o noimă pentru a termina şcoala, de o societate care crede că educaţia e mai importantă decât şmechereala.».

De părinţi nu ne luăm, că sunt liberi să facă ce vor muşchii lor. Nici de elevi – cînd ajung la şcoală, sunt deja «formaţi» (adică, nu mai dau nici o ceapă degerată pe educaţie...) Şi cum pot fi altfel, dacă marea masă a părinţilor are un respect minim faţă de educaţie, de profesori, de carte? Măcar dacă le-ar fi citit poveşti – dar nu, cînd să mai aibă bietul părinte timp între crîşmă, table cu vecinul, un al doilea job şi un talk-show? Cu acel «cadru legislativ» s-ar face ceva, dacă orice iniţiativă de reformă în învăţămînt nu ar fi blocată de sindicate, de inerţia sistemului, de parlamentarii Opoziţiei (printre care chiar şi doamna Săftoiu) şi chiar parlamentari ai Puterii (care sunt, în mare măsură, implicaţi în Educaţie...).

Ajungem astfel la bani. Aici sunt două aspecte, de fapt. Unul ar fi dotarea materială a şcolilor. Buget mic, alocaţii puţine... şi mare parte din ele consumate pe clientelă. Nu de acum, ci în „ultimii 20 de ani”, zice doamna Săftoiu. În loc de acoperişuri, buzi ultramoderne. În loc de mobilier, birouri scumpe prin Cancelarii. În loc de... Numai computerele ultima generaţie nu lipsesc – cumpărate la suprapreţ. (Chiar şi prin sate unde nu e tras curentul electric!) Pe care elevii pot juca game-uri, tot nu are cine-i învăţa să opereze softuri...

Dar cum e cu profesorii? Ei sunt a doua jumătate a „cheltuielilor de la buget” – salariile lor, mai precis. Doamna Săftoiu aminteşte de acest aspect spunând „profesori bine pregătiţi şi plătiţi”. Fiind la „buget”, să vorbim puţin de bine-plata muncii lor. Nu ştiu cum se face, dar cea mai mare parte a profesorilor, sindicalizaţi sau nu, aici găsesc principala bubă a sistemului: salariul imposibil de mic, „de batjocură” al profesorilor. Din această cauză nimeni (mai ales părinţii şi copii) nu mai respectă cadrele şcolare. Şi tot din această cauză cadrele nu mai sunt motivate. Cu alte cuvinte, este un cerc vicios: profii nu îşi fac meseria pentru că nu iau salarii „competitive”, iar Statul nu îi poate plăti mai bine pentru că nu se poate folosi de rezultatele muncii lor.

Cum bine ştim (dar preferăm să uităm), mărirea salariului nu a fost niciodată o soluţie. De 20 de ani încoace au existat nenumărate creşteri salariale la bugetari (profesorii fiind şi ei bugetari...). Întotdeauna, pe moment, s-au bucurat. Poate (dar nu e deloc dovedit), randamentul lor a crescut... pe termen limitat. După şase luni creşterea era deja uitată, iar lumea în stradă, cerînd „mărirea salariului”. Între timp, creşterea (ipotetică) a interesului scăzuse la nivelul existent înainte de mărire, ba chiar mai jos... Şi cum poate fi altfel, dacă de 20 de ani, sau poate chiar mai mult, cadrele (şi bugetarii, în general) practică aceeaşi lipsă crasă de interes? Foarte mulţi nu mai pot decît cel mult să mimeze, pe termen limitat, interesul faţă de „meseria” lor.

La aceasta se adaugă faptul că, pe fondul acestei lipse de interes, nivelul învăţămîntului a scăzut extrem de mult în toată această perioadă post-decembristă. Elevi tot mai slabi au devenit studenţi tot mai slabi, absolvenţi tot mai slabi cu diplome de licenţă tot mai fictive, devenind profesori tot mai slabi... Cercul s-a închis. Cei ce îşi făcuseră din profesorat nu o meserie, ci o vocaţie, au îmbătrânit, tinerii care doreau o vocaţie au obosit, înregimentîndu-se... Tot ce mai contează este BANUL. Lăsînd la o parte faptul că profesorii, în marea lor majoritate (mai puţin chiar tinerii absolvenţi...) au avut venituri rezonabile care le-a permis o viaţă decentă (ei da, cu ajutorul multor sporuri, cu sistemul paralel de meditaţii, cu „darurile” de rigoare...), marile probleme care frămîntă cadrele şcolare este transferul cît mai la Centru, o catedră în plus, sporuri în plus, o funcţie obţinută politic... Şi, desigur, o cît mai mare promovabilitate cu medii cît mai mari, pentru a nu risca ratarea vacanţei sau pierderea vreunei prime. Că acestea se obţin fără merite reale, e ultima lor grijă. Şi rezultatele se văd.

Deci, este nevoie imperioasă şi rapidă de schimbare de mentalitate. Poate ea avea loc cu ajutorul banilor? Cum scriam mai sus, eu cel puţin (şi majoritatea comentatorilor) ne îndoim foarte. Principiile, moralitatea – ceea ce formează de fapt o „mentalitate” (să zicem, sănătoasă) nu se cumpără cu bani. Doamna Săftoiu dă însă soluţii, cum ziceam:

„Cum, când şi cine sunt aceia care vor putea produce schimbarea de mentalitate? Eu încă mai cred că o societate civilă puternică. Nu am remarcat însă din partea acelei societăţi civile care îşi exercită profesia la catedră un protest calm, argumentat, adresat celor care au păreri contabiliceşti despre plata versus munca profesorului.”

Mda. Ar putea-o face „societatea civilă” – dar nu cea de la noi... Mai ales cînd ea nu are, aşa cum ar vrea doamna parlamentar, argumente mai clare în faţa guvernanţilor privind creşterile salariale. Perspectiva e sumbră. Pentru nişte oameni învăţaţi de 20 de ani să judece numai prin prisma banilor, pierderea unui sfert din salariu este o calamitate. Cum o să-şi mai bată ei capul cu viitorul naţiei? Cum or să mai accepte să schimbe „curricula”, să caute alte metode de învăţare, să pună (eventual) mai multe ore în activitatea lor? Un profesor român care critica sistemul Waldorf spunea că „ăia” au un prost management al timpului. Cred şi eu: ei muncesc 40 de ore pe săptămână!

Tot în schimbarea „mentalităţii”, doamna Săftoiu aduce şi cîteva socoteli contabiliceşti. Un copil ar trebui să aibă măcar 1500 de lei pe an pentru educaţie. Asta pe lângă cursurile şi manualele absolut gratuite. Deci, o mare parte a populaţiei nu îşi mai poate permite educaţia copiilor ei – mai ales cei de la ţară. Acum îmi amintesc de un slide-show, în care sunt puşi în antiteză copiii din Europa (şi de la noi!), plictisiţi în faţa calculatoarelor (de la şcoală) şi copiii dintr-o ţară din Africa, stînd în genunchi şi învăţînd, scriind cu degetul în nisip! Şi mai îmi amintesc că „echipamentul” meu de sport, cînd eram copil, era o minge de cauciuc tuflită, nişte tenişi chinezeşti zdrenţuiţi şi un pantalon de trening flenduros... Asta nu mă împiedica să fac „sport” toată ziua pe maidan! Pînă la urmă atitudinea contează. Şi cred că ea defineşte mentalitatea.

Doamna recunoaşte, cu jumătate de gură, că „Selecţia profesorilor şi-a pierdut rigoarea. La noi, prea mulţi şi prea din întâmplare devin profesori. În ţările nordice, de exemplu, ca să devii profesor trebuie să te afli în primii 10 din promoţia ta. A fi profesor e o şansă. Îmi voi păstra veşnic admiraţia pentru meseria de dascăl, dar asta nu mă va face să nu spun că unii dintre cei care ocupă locurile la catedră au contribuit la tuşele negre...”

Această principală cauză este însă din nou întoarsă pe dos: „Cât timp cele două domenii (Educaţia şi Sănătatea) sunt subfinanţate, cât timp criticăm lipsa de performanţă a profesorilor fără să analizăm dacă atunci când le cerem calitate asigurăm şi cadrul pentru un sistem educaţional care să genereze performanţă, mentalităţile vor rămâne la stadiul ipocrizie elegiacă.”

Din păcate, mentalitatea nu poate fi cumpărată. Dacă de mîine toţi banii de la buget ar fi daţi Educaţiei, dacă am plăti profesorii cu 10 mii pe lună, performanţa nu se va schimba! Poate doar dacă salariul oferit unui profesor ar atrage profesori din „ţările nordice”... Dar şi atunci, tare mi-e teamă, sistemul, părinţii, elevii îi vor face să se întoarcă rapid acasă. Pentru că acolo este o altă mentalitate. Una sănătoasă!