Asist de cîteva zile la protestele din ţară. De pe margine, bineînţeles, şi citind ziarele/ascultînd la radio, neavînd TV. Poate că asta ajută, nu pot fi influenţat (manipulat?) nici de televiziunile Puterii, nici de cele ale Opoziţiei. Şi mai citesc ce spun şi scriu postacii.

Nu m-am alăturat protestatarilor din mai multe motive, dar mai ales pentru că nu mă recunosc în cerinţele lor. Ca să nu spun că nici în lozincile scandate. Deşi profesor şi, deci, trăind şi eu sub incidenţa reducerilor salariale şi a nerespectării legii de mărire a salariului. De fapt, nu mă recunosc în oamenii ieşiţi în stradă.

Chiar dacă prieteni şi cunoscuţi, unii scriitori, alţii jurnalişti sau colaboratori la reviste şi ziare, unii chiar foşti dizidenţi respectaţi, susţin aceste mişcări şi salută „re-deşteptarea poporului”, eu nu mă pot opri să îi numesc pe demonstranţi „revoluţionari”. Cu ghilimele, mai precis. Am fost printre primii în stradă la Braşov, pe 21 decembrie 89. Deşi nu locuiam în Bucureşti, am ajuns deseori în Piaţa Universităţii, purtînd cu mîndrie insigna de Golan. Am participat la primele proteste anti-FSN din Braşov, în ianuarie 90 şi am fost membru fondator al Grupului Opinia – devenit mai tîrziu Pro-Democraţia. Am făcut-o mereu din dorinţa de a vedea România pornind pe un drum al reformelor democratice, de aderare la valorile economiei de piaţă liberă, la o renaştere morală şi civică. Atunci cînd am înţeles că propriul meu popor se împotriveşte acestor dorinţe pe care le consideram legitime, preferînd să se cantoneze – din teamă, prostie, manipulare – în negura post-comunismului, am plecat. Nu mă puteam lupta cu neamul meu! Şi apoi, vorba bătrînului comunist Bertold Brecht, dacă nu-ţi place decizia poporului, cautăţi altul...

Şi acum? Ce fel de „revoluţionari” mi se propune de către observatori, analişti, jurnalişti etc.? Nişte oameni debusolaţi care nu ştiu ce vor. Decît un singur lucru: un trai mai bun. Nu e nicio ruşine să vrei acest lucru, e în firea omului să îşi dorească un trai decent sau, de ce nu, chiar bunăstare. Depinde însă cum o doreşti. Dacă ea vine în schimbul muncii tale harnice, competente, creative, a implicării şi meritelor personale, chiar a riscurilor asumate, e binemeritată. Însă, dacă o ceri doar în virtutea faptului că eşti „cetăţean european”, că prin alte ţări europene se trăieşte mai bine, îndiferent de merite, competenţă, muncă, riscuri asumate, poate doar la adăpostul sindicatelor şi a politicienilor populişti, e de-a dreptul imoral. E imoral să ceri nişte drepturi nemeritate, fie ele salarii, beneficii, sporuri, indemnizaţii, scutiri de tot felul, subvenţii de la stat, acordate de politicieni în an electoral şi confirmate de magistraţi corupţi, eventual prin „contracte colective” obţinute de sindicate prin şantaj sau înţelegere quai-mafiotă, doar pentru că „sunt ale tale”.

Şi aici vorbesc despre cei care ştiu ce vor. Mai sunt printre „revoluţionari” şi alte categorii. De exemplu, „revoluţionari” de ziua a treia, cei care au privit „revoluţia” din 89 la TV, dar au adeverinţe de revoluţionar „cu merite deosebite”. Unii chiar foşti informatori şi ofiţeri de securitate, lideri de sindicat şi politruci pcr! Ei protestează că-şi pierd benegiciile, pe care le-au încasat absolut abuziv şi degeaba timp de ani de zile, unii chiar de la „revoluţie” încoace! Indemnizaţii mult mai mari decît o pensie obişnuită, de profesor, să zicem. Mai sunt şi pensionari care au pierdut pînă la jumătate din pensie – deşi primesc în continuare pensii de mii de lei, oricum de cîteva ori mai mari decît cele ale pensionarilor amărăşteni. Aşa că îi manipulează pe cei care chiar au zile grele să îşi plătească întreşinerea pe timp de iarnă.

Să amintesc şi tinerii care găsesc în demonstraţii prilej de distracţii. Ei nu ştiu de ce strigă. Dar e Kool să fi revoluţionar... Unii, mai lumpeni de felul lor, speră să primească şi ei o „îndemnizaţie de revoluţionar” dacă pică Băsesci. Alţii au fun, pur şi simplu, pozîndu-se cu telefonul... De cînd s-a oprit vînzarea băuturilor alcoolice în zona Pieţii Universităţii, numărul lor s-a redus drastic. Pe urmă, sunt aşa-zişii „ultraşi”: suporteri ai diferitelor echipe de fotbal. Ei protestează împotriva jandarmilor care i-au împpiedicat să se manifeste ca huligani la meciuri. Şi cer desfiinţarea Legii Dragomir, care îi împiedică să se manifeste pe stadion – mulţi avînd interdicţie de a intra la meciuri. Unde mai pui că în această perioadă, cînd Campionatul e în vacanţă, nici nu au unde să-şi defuleze energiile.

Sunt şi puţini „oameni de bine”. De exemplu, ecologişti care protestează împotriva Roşiei Montana. Sunt şi cîţiva ong-işti care cer blocarea legii eutanasierii animalelor fără stăpîn. Cîteva sindicate şi cartele. Mulţi membri ai partidelor din opoziţie. Dar mai ales oameni care se împotrivesc legii Sănătăţii, ba chiar a tuturor legilor adoptate de Guvernul Boc prin asumarea răspunderii. În general, a tot ce înseamnă reformă.

Ei, uite, aici mă despart total de „revoluţionari”! Noi, cei ce am ieşit în 89 şi 90, vroiam în primul rînd Reformă. Strigam „Jos comunismul!”. Acum, „revoluţionarii” nici nu vor să audă de reforme. De niciun fel. Niciunul nu a strigat ceva împotriva comunismului, ba dimpotrivă, mai toţi murmură – sau o spun cu subiect şi predicat – că „pe timpul lui Ceauşescu era mai bine”. Nu vor să mai audă de Stat, de partide politice – dar cînd li se atrage atenţia că fără clasă politică şi stat nu se poate, preferă pe cei care se împotrivesc reformelor. Este de fapt, o reîntoarcere la Iliescu, la FSN, ba chiar la mineriade!

Nu iau apărarea Puterii de acum. Au greşit deseori şi chiar vital în multe privinţe. Nu au ştiut să comunice cu poporul pe care îl conduce – dar de asta au avut grijă şi televiziunile adverse. Nu au ştiut să poarte un dialog în Parlament – dar la asta s-a împotrivit mai ales Opoziţia. Situaţia economică generală i-a forţat să accepte directivele FMI şi să aplice măsuri de austeritate – urîte de cetăţenii simpli, care nu înţeleg de ce ei – dar alţii nu. Nu au reuşit – poate nici nu au vrut! – să scape de clientela politică, de „băieţii deştepţi” din propria curte. Sigur, nici viitoarea putere nu va scăpa de ai lor. Aşa e la noi, un partid fără „sponsori”, fie ei chiar miliardari de cumetrie sau clanuri mafiote, nu au şanse în faţa adversarilor politici lipsiţi de scrupule.

Nu-mi fac iluzii, practicile curente vor continua şi în viitor. Nu a apărut deocamdată o „Albă ca Zăpada”. În România e şi greu de presupus că va apare vreodată. Societatea civilă, care stă în expectativă (poate din aceleaşi motive ca şi mine?) nu poate scoate în faţă lideri noi care să se impună atenţiei în aceste mişcări de stradă. Politicienii încearcă deja să „fure” şi această „revoluţie”. Oamenii sunt mai debusolaţi ca oricînd. Şi, în teama lor, nu vor să mai audă pronunţîndu-se cuvîntul „reformă”. De fapt, s-ar întoarce cît se poate de bucuroşi într-o societate comunistă în care „li se dă” oarece salarii, oarece sănătate, oarece învăţămînt... Toate, gratuit. Doar să nu se trezească împinşi cu arma din spate la muncă! Ar fi prea ironic...