Şoseaua merge spre Răsărit, pe valea darnică a unui râu, Gadiz Cayi (fostul Hermus). Valea e generoaasă, verdele culturilor contrastează cu brunurile munţilor care se văd pe ambele părţi, la câteva kilometri, afumaţi de depărtare. La un moment dat culmile de pe dreapta, dinspre sud, încep să se apropie şi treci pe lângă o săgeată maro pe care scrie cu litere albe: Sardis. Pornind spre dreapta, spre munţii ajunşi destul de aproape acum, intri într-un sat tipic turcesc otoman: Sartmustafa. Case din piatră şi lut, înconjurate de ziduri din piatră (aslar) fără tencuială, până la brâu, vopsite cu var, care nu ascund nimic. Ici şi colo, capre, unele cu iezi după ele, ridicate în două picioare pe împrejmuiri, ciugulesc din frunzele tufelor. Femei cu basmale şi şalvari se opresc din munca lor şi privesc la maşina străină. Probabil sunt învăţate cu această privelişte.

Dincolo de sat este intrarea la muzeul în aer liber: Templul lui Artemisa. Coloanele albe, restaurate, lucesc alb pe fundalul munţilor care aici au coborâz până în sit. Valea continuă între dealuri, spre sud, acum cu loturi de culturi. Dincolo de ruinele Templului alte ruine, mai curând pietre împrăştiate: o biserică bizantină. În Turcia sunt multe astfel de locuri, îmbibate de un spirit sfânt. Loc unde oamenii au simţit ceva inefabil şi s-au îndemnat să construiască temple şi altare şi biserici şi, la urmă, moschei, poate. Printre pietre, maci de un roşu aprins, atât de diferiţi de macii canadieni pali şi de o mare diversitate de culoare, de la galben şi oranj până la blue deschis şi mov... Sub o copertină se fac săpături, la adăpost de soare şi ploi.

 Ieşind din site şi îndreptându-te spre nord, trecând din nou prin sat, ajungi la şosea. Acolo au apărut nişte dughene care servesc ceai, cafea şi pide. Peste drum, începe cel de-al doilea sat al Sardisului: Sartmahmut. Nu este nici un semn - dacă nu aş fi citit ghidul, aş fi pornit la dreapta, pe şosea, spre Pamukkale. Cum treci de sat, spre est, înspre mica gară ce se zăreşte la vreun kilometru, sunt restul ruinelor. Doar aşa îţi dai seama că Sardis a fost o cetate mare, întinsă. Ceea ce se păstrează este dintr-o perioadă destul de tărzie, bizantină. O Cale de Marmură lungă de mai bine de un kilometru, mărginită de ateliere şi magazine. Multe din ele au aparţinut evreilor, care se pare că au avut o comunitate extrem de numeroasă şi puternică. Sinagoga păstrată este una din cele mai mari şi mai frumoase sinagogi din Asia Mică. Se păstrează şi urmele unui gymnasium.

Nu prea mulţi au auzit de Sardis. Mai mulţi au auzit de regele care a domnit acolo: Croessus. Cel mai bogat om al antichităţii, zic legendele. Din Sardis stăpânea regatul Lydiei şi, prin regat, întreaga zonă a Asiei Mici de la Egee până în nord, în Bithynia, spre sud în munţii Lyciei şi spre răsărit în Frygia şi Pamfilia. Cetatea, devenită capitala Lydiei încă de pe la 799 îHr, era bogată, pe valea fertilă a râului Hermus, pe drumul comercial care lega Smyrna (la doar 80 km spre vest) de Syria, Persia şi India, un centru al industriei de lână şi cu munţi bogaţi în aur, carnelian (sardinos, în gr) şi materiale de construcţii doar la o aruncătură de piatră.

Dar Croessus era bogat mai ales datorită invenţiei tatălui său: moneda. La Sardis s-au folosit prima dată monedele, „banii". Până atunci oamenii făceau troc în produse (şi obiceiul a continuat sute de ani). În alte părţi ale lumii au apărut „bani" în paralel, deşi în alte vremuri: scoici, de exemplu, sau, ca în Boemia precreştină, eşarfe. Sau, în unele locuri, pieile de vită - astfel că deseori primele monezi au avut chiar forma unei liliputane piei de vacă argăsită... Dar regii lydieni au fost primii în „oikumene" (lumea cunoscută - de greci) care au folosit, ca echivalent al bogăţiilor din tezaur, monede din metal: aur, argint, aramă. Cum să nu crezi că regele (respectiv, Croessus) e cel mai bogat, dacă numai în punga de la brâu (ca pe atunci nu aveau buzunare) purta o comoară?

Dar s-a dovedit că bogăţiile, chiar în aur, nu sunt adevărate bogăţii. Nu l-au salvat de la sfârşitul neaşteptat şi deloc dorit: Perşii, conduşi de Cyrus I cel Mare, au cucerit Lydia şi Sardisul. Iar Croessus, refuzând ideea de a fi sclav, după ce fusese cel mai bogat om al Oikumenei, a făcut un rug din toate bogăţiile lui şi s-a aruncat deasupra, arzând cu ele - dacă tot nu le putea lua cu el, dincolo...

Cetatea a fost locuită în continuare de lydieni, persanii i-au lăsat în pace dându-le un satrap. A venit Alexandru şi a cucerit cetatea fără luptă, şi i-a dat elenismul. Au venit apoi pergamezii şi romanii - şi romanii au fost cei ce au refăcut cetatea în urma cutremului din 17 AD, când a fost rasă. Tot ce se mai poate vedea azi la Sarmis e din acea perioadă ori mult mai recentă. Şi s-a dovedit că printre locuitori au fost mulţi iudei, synagoga era una din cele mai mari şi mai decorate din Imperiu. E una din principalele ruine în sit. Ca şi strada mărginită de colonade şi cu canalizare pe centru, mărginită de magazine şi ateliere (mai toate bizantine) - multe din ele ale evreilor, ca magazinul de vopseluri a lui Jakub, sau atelierul altui Jakub, prezbiter al synagogii...

***

Nu se ştie dacă Pavel a trecut prin cetate. Dacă a făcut, cumva, turul prin cetăţile Asiei, trecând prin Smyrna, Pergamum, Thiatyra în drum spre Laodykeia, sigur a trecut şi prin Sardis. Dar poate aici au ajuns doar ucenici de-ai lui. Ca cei care au dus altă învăţătură decât cea de la început, amintiţi în scrisoarea lui Iisus către „îngerul Bisericii din Sardis", în Apocalipsă:

„Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele:

„Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Vegheză şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite în faţa Dumnezeului Meu. Aduţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei ştii în care ceas voi veni peste tine.

Totuşi ai în Sardis câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, pentru că sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui în faţa Tatălui Meu şi înainte îngerilor Lui."

Cine are urechi de auzit, să asculte ce zice Bisericilor Duhul."

Dacă presupunerile mele sunt adevărate, se pare că iudeii, prozeliţii şi gentilii din Sardis au primit învăţătura creştină de la iudei creştini din Ierusalim - adevăraţii apostoli. În urmă, a apărut în cetate noul creştinism, cel paulin, adresat mai ales Neamurilor, astfef că biserica a devenit „moartă"... Oricum, deşi synagoga evreiască a înflorit şi rezistat până târziu în perioada bizantină, urmele creştine sunt târzii, după sec 5 - deşi este pomenit un episcop al Sardisului (Melito) prin sec. 2. Ruinele creştine apar în alt loc - la poalele muntelui, dincolo de ruinele Templului probabil pe atunci interzis deja de către împăraţii bizantini.