Singura localitate din Turcia pe care am vizitat-o de două ori a fost Selcuk. Nu neaparat pentru că îmi stătea în drum, că am folosit aeroportul din apropiere, ci pentru că în această localitate micuţă (cca 27.000 loc) m-am simţit foarte bine.

Orăşelul se află la vreo 80 km sud de Izmir. Aeroportul Izmirului, Adnan Menderes, se află între cele două localităţi, mai aproape de Izmir, dar o cale ferată cu trenuri destul de dese are una din staţii chiar la aeroport, iar şoseaua Izmir-Selcuk trece prin faţa aeroportului, la circa 1 km. Fără discuţie, Izmirul este mare, al treilea oraş al Turciei, peste 2,5 milioane, o metropolă cosmopolită cu un pronunţat aer european (poreclit încă de turci „oraşul ghiaurilor"). Totuşi, cine a cunoscut Selcuk, va alege aproape inevitabil să şi-l facă bază. De ce oare?

În primul rând, pentru aşezare. Este localizat în mijlocul unei câmpii aproape rotunde, înconjurată de dealuri şi munţi. Clima este relativ uscată, plouă extrem de rar - dar temperaturile nu se ridică des la peste 30 de grade, aşa cum se întâmplă mai peste tot în Anatolia pe timpul verii. Irigaţiile transformă câmpia în grădină verde, produsele găsindu-şi uşor calea la piaţa locală. Centrul orăşelului este relativ mic şi prietenos, cu alei şi străduţe pietonale acoperite cu bazalt şi marmură, jardiniere şi felinare şi un amestec de restaurante tradiţionale turceşti şi cosmopolite. Se poate chiar bea vin la unele din ele! Şi multe au spectacole „live", cu muzică folclorică turcească, dervişi - sau de discotecă, nu neaparat extrem de gălăgioasă. Baia turcească este relativ ieftină (o treime din cât se plăteşte în alte locuri) şi pensiunile cu camere renovate, gresie, aer conditionat, baie personală şi mic dejun, printre cele mai ieftine în Turcia.

În al doilea rând, are câteva obiective demne de vizitat chiar în apropierea Centrului. Este dealul central, Ayasoluk, pe care se înalţă ruinele basilicii Sf. Ioan, care a fost a doua ca mărime în Imperiul Bizantin (şi în lume, până când a fost părăsită) şi zidurile bine păstrate ale cetăţii construite de Justinian şi refăcute de otomani. Basilica se găseşte pe prima terasă şi are, ca punct de interes, mormântul „Sf. Ioan Evanghelistul", o placă de marmură cu patru stâlpi la colţuri. Dar sunt relativ bine păstrate părţi din ziduri şi numeroase coloane, care au fost scoase de la templul Artemidei şi refolosite aici. Intrarea se face printr-o masivă poartă bizantină, parte a fostelor fortificaţii construite de Justinian. Castelul, în vârful dealului, este foarte bine păstrat, inclusiv cele vreo 15 turnuri. De aici se poate vedea o panoramă a oraşului şi a câmpiei înconjurătoare, ca şi spre vest, spre ruinele Efesului şi mare. La poalele dealului, spre sud-vest, se ridică minaretele moscheii Isa Bey Cami, în stilul de tranziţie selgiucid-otoman. (pe la 1300). La picioarele lui se termina în antichitate generosul golf al Efesului. Acum, plaja se află la circa 7 km spre vest.

Al doilea obiectiv ca importanţă este Muzeul. Aflat în partea sudică a Centrului, este excelent! Mai tot ce s-a descoperit la Efes şi nu s-a cărat la Istanbul (sau marile muzee ale lumii), se poate vedea aici. Inclusiv micile osuare ale „celor şapte adormiţi"... Pe undeva, vizitarea Muzeului (Efesului) poate fi tot atât de interesantă ca şi vizitarea ruinelor fostei cetăţi.

În plus, mai sunt lucruri de văzut. Ruinele fostului viaduct bizantin trec chiar prin Centru, se păstrează câteva picioare - în vârful cărora berzele îşi fac cuib în fiecare primăvară. Tot în centru este un interesant grup statuar monumental al „devenirii Turciei", din marmură, piatră şi bronz... În plus, câteva turbesi (mausolee/morminte) şi o capelă bizantină îngropată pe jumătate în pământ (datorită ridicării terenului în mileniul şi mai bine trecut de la construirea ei).

Desigur, principalul punct de atracţie al zonei, cel care a pus Selcuk pe harta turistică a Turciei, este faptul că fosta cetate antică, Ephesus, se află chiar la marginea oraşului. La doar 1 km de Centru, pe drumul spre „Ephes", se află Artemisium, locul unde până în sec. V s-a înălţat poate cel mai faimos templu al antichităţii, cel al Artemidei (al lui Venus, cum îi ziceau romanii). Acum se mai păstrează doar câteva coloane, descoperite în mlaştina din groapa fostului templu, care au fost ridicate în picioare pentru a sugera măreţia apusă. Mai toate coloanele au fost folosite la contruirea basilcii Sf. Ioan Evanghelistul, aflată la vreo 2 km spre nord.

Şoseaua (care leagă de fapt Selcuk de staţiunea-oraş Kusadasi) trece, după alţi 3 km, prin faţa Muzeului în aer liber Ephes. Intrarea este la circa 300m pe stânga. Din şosea se observă parte din construcţii (mai ales teatrul) şi cele două dealuri. Trebuie amintit că pe locul unde trece azi şoseaua (şi a micului aeroport utilitar) pe vremuri băteau apele mării! Fostul port era chiar unde acum începe pista aeroportului.

Mergând în continuare pe şosea (fără a o lua spre stânga, spre Kusadasi) se ajunge la Mare: plaja Pamucak. Este acoperită cu nisip nu foarte fin, de culoare închisă, şi prezintă o frumoasă panoramă spre dealurile care închid golful. Porţiunea de plajă chiar din faţa şoselei nu este întreţinută, dar spre sud se poate ajunge la cele câteva resorturi private (cu un mall şi un water-park). În general, locurile în hoteluri sunt rezervate cu un an înainte de agenţii din Olanda, Germania şi alte state din Uniunea Europeană.

  Un alt punct de interes este Meryemana, presupusa casă a Fecioarei Marii. Ea se află sus în munţi, la sud de oraş. Pornind din Centru pe şoseaua care duce spre sud (spre Aydin), se face la dreapta imediat după ieşirea din oraş. În scurt timp trecem pe lângă intrarea spre Grota celor Şapte Adormiţi. Legenda spune că şapte tineri creştini s-au refugiat în această grotă pe timpul persecuţiilor (nu se dau amănunnte). Un cutremur a închis intrarea în grotă, astfel că urmăritorii nu i-au mai putut prinde. Cei şapte au adormit şi s-au trezit... după câteva sute de ani! Între timp creştinismul devenise religie de stat. Când au murit (de-a binelea...), au fost înmormântaţi în firide săpate în pereţii grotei, puşi în nişte osuare. Osuarele sunt expuse la muzeul din oraş (sunt, desigur, bizantine). Grota este o ruină în care nu se pot vedea decât firidele...

Dumul asfaltat trece în continuare chiar prin faţa porţii de sus a cetăţii Ephesus. Cetatea poate fi deci, vizitată, fie pornind de jos şi suind dealul, fie de sus şi coborând până la platoul de jos. Dacă ai propria maşină, nu contează - oricum trebuie să te întorci să îţi iei maşina. Cei ce sosesc în tur sunt depuşi, de obicei, la intrarea de sus şi apoi luaţi de la ieşirea de jos. În jurul intrării, în ambele locuri, sunt zecile de tarabe cu suveniruri, apă rece şi covoare turceşti...

 Din acest loc, şoseaua porneşte pe o pantă pronunţată, pe serpentine pe coasta muntelui, apoi prin păduri de pin, până sus, circa 5 km din acest loc (7 km din Selcuk). Se pot folosi taxiuri (relativ scump - dar folosit în grup devine rezonabil...) Unele autocare urcă şi ele până acolo (am aflat de la o româncă ce a stat la Kusadasi şi a vizitat Efesul). Sus nu sunt prea multe de vizitat - dar e un loc fantastic pentru un picnic în timpul amiezii fierbinţi. Este un loc verde, odihnitor, răcoros... Principala ruină este fundaţia unei bisericuţe (capele) în stil bizantin, considerată a fi fundaţia casei în care şi-ar fi trăit ultimii ani din viaţă Maica Domnului. Dacă cunoşti totuşi oarece arhitectură, suficient să recunoşti stilul ruinei, ţi se răspunde că da, a fost construită de bizantini „pe locul casei". Dar numai dacă spui ceva - altfel eşti lăsat să crezi ce vrei...

Descoperirea ei a fost o „minune": o nemţoaică mistică a „visat", în patentatul stil al Sfintei Elena, locul, şi, săpându-se, s-a descoperit! O tăbliţă de marmură afirmă că Papa Ioan Paul II s-a arătat suficient de mulţumit de „minune" pentru a o declara „autentică". Papii sunt infailibili... Amintesc că un alt papă, un Pius, recunoaşte că placa de marmură de la Basilică este a mormântului Sf. Ioan Evanghelistul... Nu departe de ruină este o mică mânăstire catolică. Nu am înţeles dacă e de maici, pentru că am vazut două maici şi un călugăr... Mănăstirea nu se poate vizita. Sub acest complex este o fântână cu trei ţuţuroaie (nu funcţionează toate trei; apa este minunată!) şi un perete cu „plângeri" - mii de bileţele cu cereri către Sf. Fecioară.

Un ultim obiectiv este satul Sirince (se pronunţă Siringe), aflat în munţi la circa 8 km est de oraş. Drumul urcă pe serpentine abrupte printre vii şi livezi. Cei circa 800-1000 loc ai satului se ocupă, pe lângă agricultură, cu facerea vinului „pentru turişti". Pus în sticle de comandă specială, vinul este deseori amestecat cu fructe de pădure din zonă - şi, deci, foarte bun, aromat, în general considerat „desert". Mai tot satul este transformat în bazar, având şi multe restaurante şi cafenele - dar puţine pensiuni. Majoritatea turiştilor sosesc pe seară, când panorama apusului căzând peste câmpia Efesului este de neuitat! Cu un ceai sau pahar de vin şi cu mâncare tradiţională turcească (nu tocmai scumpă), e un mod plăcut să petreci seara - până la ultimul autobuz!

Desigur, un bilet pentru Kusadasi cumpărat din Romania vine cu un preţ extrem de convenabil, care reduce costul unei vacanţe pe cont propriu în zonă la circa jumătate, poate chiar o treime. Kusadasi nu are cele mai bune plaje din lume, nici măcar din Turcia - chiar şi Pamucak, lângă Selcuk, e mai bună! E o staţiune gălăgioasă, aglomerată, scumpă - în multe proivinţe seamănă cu Mamaia. Se organizează excursii zilnice la cetăţile din împrejurimi (şi chiar la Pamukkale). Dar recomand vizitarea zilnic chiar a Selcukului. Minibuze străbat cei 15 km în câteva minute şi sunt foarte dese (şi ieftine). Chiar având baza în Kusadasi, în Selcuk se pot face mult mai multe lucruri plăcute - chiar şi plajă la Pamucak.