În ultima vreme întîlnesc tot mai des referiri la acest subiect. Nu numai că o parte din „societatea civilă” a început să-şi pună întrebări, dar chiar şi Preşedintele, în ultima intervenţie „către popor” a făcut referire la ea. Spre groaza unor analişti, el a făcut distincţie între „societatea civilă de bună calitate” şi „neaveniţi”. Cum Băsescu nu şi-a mai bătut capul să numească clar, cu subiect şi predicat, ce înţelege el din cele două distincţii, ei (analiştii, cum spuneam) s-au apucat să intepreteze după capul lor. Dau un singur exemplu (Goţiu, pe VoxPublica):

„iar nu realizezi caror „intelectuali de buna calitate” le duce Băsescu dorul, ori cine sunt „neaveniţii” la care se referă? (vezi doar lista „ciumpalacilor” – ong-urilor – care au refuzat asa-zis-ul dialog social deschis de Baconschi)” (răspuns unui postac)

Ei, uite, eu „chiar nu realizez”. Pot înţelege multe, nu neaparat la ce gîndeşte Goţiu (dar şi Cristian Teodorescu şi, probabil, mulţi alţii). Fără a gîndi „hony soit qui mal y panse”. Ei da, eu poate nu înţeleg prin „aveniţi”, prin cei „de bună calitate”, neaparat intelectualii care aprobă politica lui Băsescu. Nici prin „neaveniţi” nu trebuie neapart să înţeleg protestarii din Piaţă, nici măcar ong-iştii care au refuzat dialogul.

Deci, parcă ar fi cazul să încercăm să definim ce înseamnă „societate civilă” Cu atît mai mult cu cît au început să apară iniţiative care urmăresc să dea putere „societăţii civile” să „controleze”, să „monitorizeze”, să „evalueze” clasa politică. Desigur, într-o reală democraţie, acestea sunt drepturi şi chiar îndatoriri ale Societăţii Civile. Întrebarea care se pune în România este, însă, „cine e ea şi ce vrea?” Dar, mai ales, dacă ea chiar există, sau doar „o vedem şi nu e”.

Prin înţelesul mai larg, „societatea civilă” se referă la întreaga societate care e „civilă”, adică ne-înregimentată: în primul rînd totalitatea cetăţenilor plătitori de taxe şi, în unele cazuri (permise sau nepermise), neplătitori. Lor li se adaugă „societatea civilă organizată”: sindicatele, organizaţiile ne-politice, non-guvernamentale, civice, culturale, asociaţiile profesionale, fundaţiile, cluburile (nu numai sportive), chiar şi unităţile economice private şi universităţile. Un caz special îl reprezintă artiştii, jurnaliştii (mai ales dacă sunt înscrişi în vreo asociaţie) – care ar trebui să respecte un cod deontologic. Şi sunt excluse partidele politice, instituţiile statului, Armata, Justiţia, Casa Regală şi, cel puţin aşa ar trebui să fie, Preşedinţia.

Deci, din acest punct de vedere, da, protestanţii din aceste zile sunt „societatea civilă”, cu intelectualii (cîţi sunt), pensionarii, şomerii, tinerii, suporterii şi chiar analfabeţii de prin mahalale. Toţi au dreptul inalienabil de a demonstra şi a-şi exprima, cît timp nu încalcă legea, opiniile şi doleanţele în stradă. Că ele sunt cel mai adesea „anti” şi nu „pro”, e cu totul altă poveste. Deci, ei, demonstranţii, nu pot fi „neaveniţi”. După cum, părerea mea, ei nici nu pot înlocui procedurile democratice, erijîndu-se în „popor”, singurul care are dreptul să decidă soarta restului populaţiei. Mai ales dacă nu au în spate numărul. Au susţinere – atunci trebuie să o dovedească, ieşind masiv în stradă. Pe cît posibil, chiar jumătate plus unu din populaţie. Ar fi absurd să asistăm la contra-proteste din partea celor care nu se simt reprezentaţi de către cei din stradă!

Bun. Există un alt înţeles al termenului „societate civilă”, mai restrîns. Se referă strict la organizaţiile, asociaţiile, grupurile de cetăţeni legal constituite şi întrgistrate, care reprezintă voinţa membrilor lor şi, prin studii, a diferitelor categorii de cetăţeni. În general, le numim ONG-uri. – organizaţii non-guvernamentale. Cu alte cuvinte, fiind în afara politicii şi în afara patronatului Guvernului, au indepdendenţă şi, deci, discernămînt în a apăra interesele cetăţenilor at large.

Ei, eu cred că tocmai la acestea a făcut referire Băsescu – deşi, poate, mă înşel. Oricum, nu am certitudinea lui Goţiu sau Teodorescu. El a criticat faptul că o parte a ong-urilor, a intelectualilor, a „elitei” chiar, s-a dat deoparte, nu s-a mai implicat, permiţînd unor „neaveniţi” să le ia locul. Nu făcea referire la protestatarii din stradă – mai ales că lor le găsise justificare, ca şi mulţimii tăcute care nu protesta, de altel. Are dreptate Băsescu?

Păi, în mare parte, da. În primul rînd, de mult timp ong-urile au încetat să fie independente. De cînd Alianţa Civică a devenit partid, susţinînd politicieni şi intrănd la guvernare, aproape că nu mai poate fi vorba de indepdendenţă. Să nu uităm, în România ong-urile au avut finanţare de la Stat, de la buget. Cu timpul, au apărut sute şi mii de tot felul de ong-uri care nu fac nimic altceva decît asigură o „franzeluţă”, mai mare sau mai mică, unui grup de oameni. Unele s-au pus în slujba partidelor aflate la putere, altele, în slujba intereselor unor sponsori/finanţatori. Unele au avut drept singur scop să primească finanţări europene. Sunt zeci şi sute de ong-uri la nivel naţional şi chiar local, care „apără drepturile animalelor”, ecologice, care nu au ridicat un pai de pe jos, dar-mi-te o hîrtie, de „integrare europeană”, de „pregătire profesională”, de mai ştiu eu ce. Asta cînd, în Canada şi State, de exemplu, există una singură de apărare a animalelor, Humane Society! La nivel naţional cu filiale locale. Şi care chiar face ceva!

Să nu se înţeleagă că aş fi împotriva acestor organizaţii. Doar că ele trebuie să reprezinte interesul unor cetăţeni, nu idei abstracte făsă suport civic. Suportul trebuie să se manifeste: prin voluntariat, participare, cotizaţie, donaţii. Tot prin voluntariat trebuie organizate activităţi care să aducă bani. Şi e nevoie de multă încredere – care vine printr-o transparenţă totală faţă de decizii, buget, activităţi, venituri şi cheltuieli. Un raport anual, nu numai către fisc ci şi către public, este minimum absolut necesar! Cine rezistă într-un astfel de mediu, dovedeşte că îşi are un rol cetăţenesc.

Am participat la înfiinţarea şi activitatea Centrului Comunitar Român din BC, Vancouver. Alături de cei care au crezut în această organizaţie non-guvernamentală, am depus mii de ore de muncă voluntară, am donat mii de dolari. De la Guvern nu am primit niciun cent! Dar, fiind românesc, nu a reuşit nicodată să se dezvilte. Întrebarea cea mai des folosită de către români (circa 5000 în zona Vancouver) era; „la ce îmi trebuie un Centru Comunitar?” La acţiuni de adunare a fonduri, inclusiv cel mai mare festival cultural din Nord America, participau cîteva sute. Ce diferenţă faţă de cei 11.000 de maghiari care participau anual la Festivalul lor! Sau de Festivalul grecesc, care aduna mii de oameni timpd e o săptămînă! Da, ajunsesem la urmă şi eu la concluzia că ofeream un „servicui” de care marea majoritate a românilor de acolo nu avea nevoie...

În acest moment, încrederea cetăţenilor în „societatea civilă” este la un minim. Nu departe de neîncrederea în clasa politică şi Justiţie. Se aseamănă, cumva, cu „’încrederea” pe care românii o acordă bisericii: critică preoţii, nu fac donaţii (cumpără doar servicii), nu depun activităţi voluntare şi o ocolesc cînd nu au nevoie de ea... În rest, aşteaptă ca Statul să o ajute. Nu ştiu dacă ong-iştii realizează, dar a devenit foarte clar că nu poate fi vorba despre o contribuţie din partea lor la viaţa cetăţii. Criticile sterile se suprapun, deseori, criticilor (la fel de sterile) ale politicienilor şi jurnaliştilor. Aceştia din urmă sunt ei înşişi înregimentaţi în mare parte, „mercenari”, etichetă pusă şi multor (majorităţii?) ong-işti. Nu a pornit aproape niciun fel de inţiativă din partea lor, decît cel mult conjunctural („Salvaţi Vama Veche”, „Salvaţi Roşia Montana”, „Salvaţi cîinii”) care ori au fost contestate de o mare parte din populaţie, ori nu au găsit susţinere de masă. Altele acţiuni (ca adunarea gunoaielor din natură, de exemplu) au fost mai curînd iniţiative particulare, cu mult mai mult impact.

Un caz special: sindicatele. În general, ele ar trebui să facă parte din „societatea civilă”. Din păcate, oamenii văd ce văd: mai peste tot au apărut sindicate „indipendente” care se bat pe banul public. De ex, la o instituţie există nu mai puţin de trei sindicate la circa o sută de oameni! Unele au doar cîţiva membri. Iar CFR-ul, atăt cît a mai rămas, are peste zece sindicate! Am auzit chiar de un „sindicat al inginerilor”! Nici chiar pe timpul comuniştilor, cînd totul era înregimentat, inginerii şi, în general, profesioniştii, nu aveau sindicat. Niciunde în lume nu au! Au asociaţii profesionale. Dar, am constatat chiar şi în Canada: inginerii români, ca şi alţi profesionişti (economişti, doctori, artişti...) în general refuză să se înscrie în vreo asociaţie – pînă nu au încotro. Sunt obişnuiţi să „cîştige ceva” de pe urma membriei lor. Iar cînd aud că Asociaţia apără interesele tagmei şi nu a membrilor, se las păgubaşi...

Tot sindicatele au greşit înregimentîndu-se politic, mai ales la partidul social-democrat (indiferent de numele purtat). Lideri de sindicat au devenit deputaţi, senatori pe listele PSD. Şi tot ei, prin relaţiile din partid şi în Guverne, au reuşit tot felul de inginerii financiare, atribuiri de contracte, licitaţii trucate. Mulţi din ei sunt cu adevărat neruşinat de bogaţi, mai ales pentru nişte oameni care „apără interesele angajaţilor”. Că mulţi dintre ei au bătut palma cu patronatele e aproape un lucru obişnuit. Au scos sindicaliştii în stradă la apelul partidelor, făcînd pacte şi înţelegeri pe spatele bugetelor, cel mai adesea din împrumuturi făcute de Guvern. Iar unele sindicate (cum e cel al foştilor ofiţeri) apără „pensiile neruşinate” ale membrilor lor. De altfel, sunt multe alte organizaţii (ca cele ale „revoluţionarilor cu merite (şi certificate)” care apără nedreptatea crasă, în ciuda moralei şi chiar a principiilor declarate.

Toate astea oamenii „obişnuiţi” le văd. Încrederea în sindicate, dar şi în ong-uri, a scăzut necrezut de mult – de fapt, nimeni nu a fost curios să vadă ce mai crede poporul despre ele! Dar, ultimele chemări „la luptă” a sindicatelor s-au materializat în participări de-a dreptul rizibuile: uneori, chiar mai puţin de o sută de demonstranţi! Cum credeţi că au reacţionat oamenii cînd au văzut asociaţia (sindicatul?) rezerviştilor cerînd desfiinţarea ANI, DNA, CNSAS, revenirea la pensii neruşinate, desfiinţarea examenelor de competenţă la ocuparea posturilor bugetare etc.? Cereri susţinute, prin semnătură, de nu mai puţin de 41 de ONG-uri?! Asta în timp ce corupţia este rampantă – iar pensionarii „normali” primsc pensii de cîteva sute de lei, deşi au în spate muncă de patru decenii în învăţămînt sau sănătate.

În aceste zile, cele două „societăţi civile” nu s-au întîlnit. Demonstranţii au respins politicienii şi partidele, dar nu li s-a alăturat nimeni din partea societăţii civile. „De calitate” sau „neaveniţi”. O excepţie: cei de la „Salvaţi R.M.” au fost singurii care au scremut o listă de revendicări generale – pe care nu o susţine (decît cel mult formal) niciun protestatar din alte localităţi. Majoritatea au tăcut, sau au semnat „liste” în care acuză Puterea. Alte ong-uri refuză orice dialog cu ea – prin nimic diferit de Opoziţie. Era o ocazie unică pentru a scoate la suprafaţă nu neaparat gunoaie - deşi ele au apărut deja! , ci o nouă elită. Asta e, de fapt, marea, uriaşa problemă a societăţii civile: nu mai are lideri. Andrei Pleşu se întreabă, pe bună dreptate: Ce mai înseamnă GDS? Unii lideri nu mai sunt credibili, alţii nu se mai amestecă, alţii sunt, cu adevărat, neaveniţi. Dar demonstraţiile erau un bun prilej, poate ultimul, pentru a asista la o revigorare a societăţii civile. Nu cred că se va întîmpla...

Şi pe această „societate civilă” vor unii să o pună să monitorizeze clasa politică. România Curată (care îl are pe Hossu, liderul Frăţiei sinficale Alfa, al doilea pe listă!) face proiectul unui Contract cu politicienii, alţii propun un „Institut” de Monitorizare a politicienilor... Eu mă întreb numai: dar pe ong-işti cine-i monitorizează?

PS. O ştire de ultima oră:

„Într-o scrisoare adresată Fundaţiei Pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, Victor Ponta şi Crin Antonescu propun „atenţiei” un Pact cu Societatea civilă, „ca prim pas în vederea unui dialog sincer şi a unei colaborări sustenabile”.

„Dorim să vă împărtăşim viziunea şi principiile noastre în legătură cu parteneriatul structurat pe care USL îl propune societăţii civile şi, de asemenea, să afirmăm credinţa fermă că orice guvernare nu se poate realiza decât împreună cu societatea şi cu condiţiile (sic!) unui dialog constant şi sistematic cu mediul asociativ. Ne dorim ca, printr-o colaborare durabilă cu societatea civilă organizată să reconfirmăm şi să consolidăm valorile democraţiei participative, bazată pe dialog, toleranţă şi incursiune, toleranţă şi incluziune".”

Asta apopos de “independenţa” societăţii civile. Şi ce frumos străluceşte, unsă cu ulei de lămîie, limba de lemn folosită...