Când am spus prima dată că îmi voi petrece o parte din vacanţă în Turcia, toţi prietenii mi-au spus că sunt nebun. „Ce cauţi tu în Turcia? Nimeni nu merge acolo!" Ba mai merg, chiar din ţară, că sunt excursiile ieftine... Dar cuvintele lor exprimau opinii întemeiate mai ales pe experienţa istorică avută de români cu turcii. Doar d

Când am spus prima dată că îmi voi petrece o parte din vacanţă în Turcia, toţi prietenii mi-au spus că sunt nebun. „Ce cauţi tu în Turcia? Nimeni nu merge acolo!" Ba mai merg, chiar din ţară, că sunt excursiile ieftine... Dar cuvintele lor exprimau opinii întemeiate mai ales pe experienţa istorică avută de români cu turcii. Doar de acolo ne-au venit toate relele - înainte ca ele să vină de la ruşi. Nu numai pericolul cuceririi, nu numai jafurile, răpirea de fecioare pentru haremuri şi de băieţi pentru trupele de ieniceri, nu numai tezaurul ţării golit sub formă de haraci, nu numai schimbarea domnilor ca izmenele, nu numai fanarioţii, nu numai tutunul, caftanul, bacşişul, lenea asiatică...

Dar eu am descoperit o altă Turcie - una despre care nu se vorbeşte. Mai tot ce ştiu majoritatea românilor se opreşte la Laleli şi Bazar, la bacşişuri, la târguieli. Aşa ne-am dus la ei, imediat după decembrie 89, aşa se duc încă mulţi români. Pentru afaceri, pentru târguieli, pentru prostituţie, pentru joburi necalificate şi prost plătite... Aceşti români nu au timp să vadă adevărata Turcie - ei se duc să facă bani. Nu au timp să vadă frumuseţea, bogăţia culturală, civilizaţia Turciei - nu le pot cuantifica în bani, nu le pot căra la buticurile şi tarabele bucureştene...

Eu am avut în plan să călătoresc prin Anatolia (prin extindere, Asia Mică) pe urmele primilor creştini. Se întâmplă că scriu o carte despre ei şi simţeam nevoia de documentare. Să nu mă fac de râs - scriind despre dealuri acolo unde sunt munţi, sau despre lunci acolo unde sunt dealuri... Despre ziduri care nu existau, temple care erau închinate altor zeităţi, despre străzi orientate altfel... Trebuia să văd acele locuri! Şi, citind despre Pavel şi alţi misionari creştini, despre cetăţile vizitate de ei, am început să aflu tot mai multe despre Turcia. Să îi descopăr frumuseţile naturale, arhitectonice, tradiţionale.

Dacă iniţial aveam de gând să plec în Turcia din România, o vacanţă în interiorul altei vacanţe, cu timpul am început să realizez că Turcia nu se poate vedea în câteva zile. Nu ajunge nici o lună - dar nu am avut la dispoziţie mai mult de o lună. Şi, la încheierea celor 30 de zile de călătorie prin Turcia, mi-am dat seama că va fi nevoie de o altă vacanţă petrecută acolo, sau de mai multe, fiecare a câte 30 de zile! Itinerarul a fost făcut de aşa natură. Am urmărit să văd Turcia aşa cum este, poate mai puţin din punct de vedere economic, cât cultural şi istoric. Sincer să fiu, privind la realitatea românească, am adunat atâta lehamite de această eternă tranziţie încât nu îmi doresc să ajung prea curând pe acele meleaguri natale. Probabil o să mai merg în Turcia, nu sunt un globe-trotter, nu vreau să înfing un steguleţ în cât mai multe ţări - vreau însă să cunoscu cât mai bine locuri frumoase, oameni interesanţi. Am fost în Grecia, acum în Turcia; o să mai merg, probabil, în insulele greceşti... Când voi crede că le cunosc îndeajuns, poate o să adaug listei o altă destinaţie.

Vreau să scriu în acest Jurnal despre ce am vazut şi aflat în Turcia. Nu vreau să scriu un ghid turistic. Nu o să dau informaţii detaliate despre relief, zone, istorie, adrese utile, costuri, sfaturi practice... Cine vrea să mergă în Turcia, cine e interesat de Turcia, le poate găsi în ghiduri, pe situri dedicate atât ei, cât şi fiecărui oraş în parte. Şi eu mi-am început călătoria în fotoliu, vizitând acele situri, citind acele ghiduri. Sper să trezesc interesul câtorva români, acest pământ binecuvântat merită să fie descifrat.

Câteva considerente generale, totuşi. Pe plan social-economic, Turcia este o ţară uimitoare. Beneficiază şi astăzi de pe urma politicii (oricât de coruptă, naţională totuşi) de la sfârşitul sec. 19 - începutul sec. 20, când s-a permis statelor europene să ia din comorile arheologice dezgropate (nemţii la Pergam şi Troia, englezii la Efes) în schimbul ajutorului în dezvoltarea infrastructurii. Turcia are acum o reţea de căi ferate, autostrăzi, drumuri, poduri, irigaţii şi îmbunătăţiri funciare de nivel european, care permit dezvoltarea galopantă a economiei. La asta se adaugă spiritul intreprizător şi hărnicia populaţiei. Pentru un turist, imaginea culturilor care umple de verdeaţă fiecare palmă de pământ cultivabil - de la luncile apelor şi văile dintre munţi, până la coastele dealurilor şi munţilor -, este o imagine de neuitat. Iar industria turistică egalează în acest moment pe cea grecească sau italiană! Singurul lucru care l-am putut gândi, vizitând Turcia, a fost: „cum de a fost acceptată România - iar Turcia, nu?" Dacă nu interveneau considerente politice, Turcia trebuia să adere cu cel puţin zece ani înaintea României şi Bulgariei! Doar dacă se consideră că este stat asiatic - şi atunci ar trebui să fie lăsată să îşi vadă liniştită de propria dezvoltare...

Al doilea lucru care se confirmă: turcii sunt foarte ospitalieri. Cu cât localitatea mai mică, cu atât mai evident. Nici chiar numărul tot mai mare de turişti nu a reuşit să strice acest lucru - deşi turcii ştiu să fie cu adevărat insistenţi în a-şi vinde produsele. Nu odată s-a întâmplat să fiu dus de un turc drum de jumătate de oră ca să mi se arate ceva. Sau să fiu luat în maşina lui, sau chiar numai pe scuter... Da, desigur, asta pentru că eram turist străin - dar asta înseamnă ospitalitate, nu? Cu o singură excepţie, toţi au refuzat bani pentru serviciile lor - s-au simţit chiar jigniţi când am sugerat asta (prima dată, numai!) Asta nu înseamnă că nu acceptă bacşiş - ospătarii, mai ales. O să pun o intrare pentru sfaturi - ce ar trebuit evitat, capcanele pe care le poate întâlni turistul...

Da, turcii, majoritatea, sunt oameni religioşi. Respectă islamismul şi instituţiile religioase. În unele locuri se poate întâlni sentimente religioase tradiţionaliste - e bine să fie respectate. În moschei se intră desculţ! Femeile (şi bărbaţii în shorts) e bine să ia, la intrare, o fustă - moscheile care au un cod de îmbracăminte va asigura o fustă lungă. În unele locuri chiar tricourile fără mâneci (cu umerii dezgoliţi) sunt interzise - e bine să se pună un şal pe umeri. Iar femeilor deseori li se cere să-şi acopere capul (dar asta o face şi numeroase biserici ortodoxe). Totuşi, deşi peste 99% din turci se afirmă musulmani (din care majoritatea suniţi, puţini şiiţi - dar mulţi sufiţi, „mevlana"), puţini merg la slujba zilnică, încă mai puţin se roagă de cinci ori pe zi. Nu veţi vedea nici un musulman rugându-se pe covoraş în stradă, la chemarea muezinului. Cei mai mulţi merg la slujbă, dacă merg, sâmbăta, la una din moscheile din apropiere. Femeile au zona lor separată, nu au voie să intre în zonă bărbaţilor să se roage. Turistele au voie să intre oriunde. Se pot face poze în moschei (unde, de altfel, intrarea este gratuită), dar nu în timpul slujbei. În ultima vreme muezinii nu mai ies în balconul minaretului să strige (cânte?) „chemarea", ci o face din interiorul moscheii la un microfon. Pe minarete sunt montate amplificatoare - unele cu adevărat asurzitoare. E bine să aveţi somn greu (oboseala mersului pe jos ajută...), pentru că rar se întâmplă ca o pensiune să nu aibă o moschee- două în vecinătate. Cântarea muezinului la ora 4 am este deosebit de deranjantă. Asta şi pentru că, de obicei, trezeşte cocoşii...

Cei din UE împiedică (deocamdată) aderarea Turciei pe motive de „discrimanre" a femeilor. Pentru turist e puţin evidentă această „discriminare". Într-adevăr, cum am zis, sunt zone separate în moschei pentru bărbaţi şi pentru femei - dar aşa este şi în sinagoga iudaică şi chiar în unele biserici ortodoxe. Există un cod de îmbrăcare în moschei - mai ales în cele tradiţionaliste. Există chiar oraşe tradiţionaliste - mai ales Konya - unde majoritatea femeilor păstrează un cod al îmbrăcăminţii pe stradă. Aceasta constă, în principal, în fustă lungă până în glezne (sau şalvari), batic/broboadă pe cap şi o pelerină/tunică lungă, cel puţin până pe pulpă. Nu sunt permise braţe (şi umeri) descoperite sau pieptul dezgolit.

Şi totuşi, în marile oraşe pot fi întâlnite tinere femei care nu respectă codul - fără a suferi din cauza aceasta. Unele poartă fuste mini, sau shorts, vara. Pe de altă poarte, multe femei îl respectă ca o formă de afirmare a respectului faţă de tradiţie, de respingere a spiritului străin occidental. Fac din cod o adevărată modă. Tinerele turcoaice, cu baticuri fine, frumos colorate pe cap (strânse în jurul feţei şi gâtului), cu pelerine cu găitane şi înflorituri, strânse pe trup, cu pantaloni strânşi pe picior şi, deseori., cu cizmuliţe din piele fină, toate de cea mai bună calitate, frumos croite, cu centuri fine din piele deseori cu ţinte metalice, strânse pe mijlocel de manechin, cu poşetuţe frumos decorate, multe din ele cu ochelari (mi s-a părut chiar mai multe decât am întâlnit în aşte locuri - dar multe sunt în sistemul de învăţământ, mai multe decât bărbaţii), machiate cu grijă, par a prezenta pe străzile Turciei un alt fel de modă.

În schimb, e destul de greu să faci o turcoaică să intre înaintea ta pe o uşă: e obişnuită să acorde prioritate bărbaţilor. Vezi puţine femei în cafenele sau restaurante, neînsoţite de bărbaţi şi, încă mai puţine, conducând maşini sau scutere (o adevărată raritate!). Cu excepţia magazinelor moderne, „europene", nu vei întâlni femei vânzătoare! În Turcia (şi, probabil, în ţările arabe) aceasta este o îndeletnicire eminamente bărbătească. Şi, în timp ce femeile muncesc din greu pe undeva, bărbaţii stau pe scăunele în faţa dughenelor lor bând ceai, fumînd şi jucând table. Da, trecând cu autobuzul pe lângă sate, am văzut deseori „brigăzi" de femei muncind la câmp... Dar tot mai multe pot fi întâlnite în industria turismului, fie la recepţii de hoteluri, fie ghizi turistici, translatori, în agenţii de bilete... Cu cât mai mare oraşul, cu atât mai multe.

De asemenea, nu am întâlnit Kurzi - un alt motiv pentru neacceptarea în UE. Turcii nu îi recunosc ca populaţie diferită - îi numeşte „turci de munte". Cam cum numim noi „iţanii", sau „moţii". Totuşi, am înţeles că vorbesc o limbă diferită - ceea ce, iarăşi, în Anatolia, unde sunt atâtea naţii, nu este un lucru deosebit. Şi-au uitat limba înrudită cu persana, vorbind azi ori un idiom turcesc, fie unul arab. Guvernul în ultima vreme investeşte masiv în Kurdistan (zona sud-estică a Anatoliei) pentru a diminua diferenţele economice. Cel mai mare baraj s-a construit acolo, asigurând irigaţii masive şi energie ieftină. Se promovează turismul în zonă - totul pentru ai face pe kurzi să nu caute independenţa. Iar cei ce o caută, sunt aruncaţi rapid în închisori...

  În sfârşit, faimoasa „cafea turcească" nu există! Turcii preferă ceai - şi fac cafea numai străinilor. De când au pierdut Arabia (după Primul Război Mondial), importă cafeaua. Nu se cunoaşte cafeaua la nisip. Iar ibricul nu se numeşte „ibrik". Scriu separat despre mâncăruri şi băuturi.

Da, Turcia este o ţară uimitoare - pe jumătate încă în Orient!