...cu trenul din Franţa.” Pe vremuri. Acum, că e voie, plecăm noi în „vacanţă”. Nu (numai) în Franţa, ci în multe alte locuri. Şi nu cu trenul, ci mai ales cu autobuzele, uneori cu avioanul... De ce nu cu trenul, nu prea înţeleg, nu întotdeauna e mai scurt şi mai rapid – şi nici vorbă să fie, la drum lung, mai comod – cu autobuzul. Dar dacă românul aşa s-a obişnuit... Către greci nici nu există tren, de altfel.

Deci, unde merg românii? Cum ziceam, cei mai snobi ori pe Riviera franceză, ori spre destinaţii încă mai exotice: Ins. Canare, Antile, Bermude, Cuba, Hawaii, Mexic, chiar Tahiti şi Ins. Cook... Sau în nordul Africii: Maroc, Tunis, peninsula Sinai. Mai puţini, pe plajele spaniole (că tot sunt români pe-acolo) sau din Malta. Unii, în Croaţia. Dar cei cu mai puţină dare de mână, la turci, Cipru sau în insulele greceşti. Cei „modeşti” aleg Grecia peninsulară (Paralia Katerini şi Halkidiki devenind un fel de prelungire a litoralului românesc, pline de vilegiaturişti români până într-atît încât mai toate businessurile din aceste localităţi au măcar un angajat român!). Şi, bineînţeles, Bulgaria.

Ce îi face pe români să aleagă aceste destinaţii? În primul rând, snobismul. Una e să spui, colegilor, că vei face vacanţa ACOLO, şi cu totul alta, că te vei duce la Eforie Sud... Acest sentiment, de a privi cu superioritate semenii tăi care nu „îşi pot permite” , nu are preţ şi meritul efortul (deseori, întemeiat pe împrumut bancar...) Uneori – dar, extrem de rar -, pe dorinţa de a vedea locuri noi, diferite. (Abia acolo vei constata că o staţiune estivală seamănă cu oricare alta, indiferent în ce colţ al Europei s-ar afla...) Uneori intervine şi spiritul mercantil: din unele locuri te poţi întoarce cu diferite obiecte (nu, nu suveniruri!) pe care le poţi comercializa, mai întorcându-ţi din bani. De exemplu, cele mai multe magazine de blănuri (poate, din Europa), pot fi găsite în Paralia Katerini, la doi paşi de nisipul plajei. Acolo unde te-ai aştepta să găseşti mai ales şlapi, slipi şi colaci de baie... Şi pentru că numărul turiştilor ruşi (şi bulgari) este (aproape) egal cu cel al românilor, aceştia (românii) au învăţat cuvântul rusesc ŞUBA (scris cu caractere chirilice...), magazinele de blănuri neratând acest segment turistic.

Dar, cel puţin în ultimii ani, tot mai mulţi turişti români preferă litoralul bulgăresc. Mai ales staţiunile nordice, din jurul oraşului Varna. Asta datorită, în primul rând, distanţei scurte până la ele. Un autobuz din Mangalia face mai puţin de o oră (cu şpaga de rigoare dată vameşilor bulgari) până la Albena. Cine e priceput, ştie ce mărfuri să aducă la întoarcere, drept „suveniruri”... Dar mai ales, acolo au parte de servicii net superioare celor oferite pe litoralul nord-dunărean pontic. Hoteluri noi, sau numai redecorate, restaurante cu mâncare variată, tot mai des servicii „all inclusive”. Plaje curate, marea nepoluată (şi, în general, mai potrivită surfingului şi înotului), mai multă verdeaţă – iată ce oferă bulgarii – şi românii, nu. În plus, o campanie mult mai bună de publicitate. Preţuri „atrăgătoare”, care chiar atrag turiştii români. Atât de mult s-a încetăţenit ideea că „la bulgari e mai ieftin”, încât nimeni nu mai verifică acest lucru.

Eu am petrecut un sejur (14 zile) în Bulgaria, la Nisipurile de Aur, în 1985. Deci, cunosc situaţia (aşa cum era pe-atunci). Acum, dorind să petrec din nou un sejur la mare, m-am apucat să verific ofertele. Clar, cele mai atrăgătoare erau cele bulgăreşti. Erau listate hoteluri care oferea chiar şi „numai 12 E”. Citind însă mai atent oferta, am decoperit că de fapt nu era chiar aşa. Cei „numai 12 E” erau pe noapte pe persoană – şi numai într-o perioadă complet neatrăgătoare (martie). Cu cât te apropiai de începerea sezonului, cei „numai 12” deveneau mai curînd 22, sau chiar 39, sau chiar... Înmulţit cu doi, vedeai că o cameră costa de fapt cel puţin 44E (în mai), echivalentul unei camere de hotel din restul Europei – şi chiar mai scump decît un hotel similar din Grecia (29 E/noapte). Asta, în bani româneşti, însemna cca 150 RON – în multe privinţe mult mai mult decât cer hotelierii români; de exemplu, o cameră la hotel 3*, pe 5 nopţi, costă cca 3-400 RON. Faceţi socoteala.)

În privinţa serviciilor, se pare că bulgarii stau mult deasupra românilor. Aici intervin „trăsăturile naţionale” specifice. Greu de corectat. Un fost ministru al Turismului (pe scurtă perioadă), în urma unei „vizite de lucru” pe Litoral, a declarat public că el vede o singură cale de redresare a situaţiei (catastrofale): să fie împuşcaţi toţi hotelierii! După care şi-a dat demisia... Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, şi Elena Udrea a ajuns la o concluzie destul de asemănătoare – deşi ea e mai puţin „colorată” în declaraţii şi nu are de gând să îşi dea demisia.

Şi chiar aşa, cum pot fi schimbaţi lucrătorii din turismul estival? Hotelierii, cei mai mulţi, au ajuns proprietari de hoteluri „pe nasturi”. O Justiţie perfect incoruptibilă i-ar băga pe majoritatea (alături de mulţi politicieni, funcţionari guvernamentali, primari, consilieri locali, prefecţi...) la puşcărie. Cei mai mulţi dintre ei nu au făcut, din momentul când le-au luat, nici o lucrare de reabilitare. Singura lor speranţă a fost (şi este) să apară „investitorul străin” care să îi cumpere, pe milioane de euro, hotelurile obţinute pe câte un leu... Dar acesta se lasă aşteptat. Între timp, profitând de lipsa de exigenţă a milioanelor de români care vor (totuşi) să-şi petreacă vacanţa „la mare”, mulţumindu-se cu ce li se oferă, au avut recorduri de „umplere” a paturilor şi, deci, nicio nevoie de a îmbunătăţi situaţia. De ce să investească, cînd românii oricum vin la ei, vară de vară? În mod asemănător, lucrătorii de prin restaurante, de la bucătari la ospătari, barmani şi oameni de serviciu, îşi fac treaba în dorul lelii, vânând „francul” (bacşişul), furând la gramaj, cei mai mulţi din ei lucrători sezonieri, obişnuiţi să îşi facă „plinul” în scurtul sezon estival, neştiind peste un an unde vor ajunge. Marea majoritate a lor au, cel mult, experienţă (v-am spus ce fel de „experienţă”), niciun fel de curs de calificare, făcând treaba după ureche. Dacă, întâmplător, vreun turist străin adus în „vacanţă/cu trenul din Franţa” ajunge pe la noi, mai mult din nostalgie pentru anii tinereţii, fuge cât îl ţin picioarele, poate chiar a doua zi de dimineaţă, spre Bulgaria, că e mai aproape...

Totuşi, consideraţiile nu ar fi complete dacă nu am avea în vedere şi „vacanţa” românilor prin alte părţi. Hotelierii, din Maroc până în Sinai, din Turcia până în Spania, au început să ne ştie. Le închid ochii doar banii care îi scot de la români – obişnuiţi să se dea nababi, cheltuind cu mult în plus la baruri şi discoteci, pe „suveniruri”. Pentru că alţi turişti se plâng de bărănia, mojicia românilor, de gălăgia produsă de ei, ne-au destinat anumite hoteluri, unde impactul să fie minim. În general, se feresc să ne ofere „all inclusive” stil „suedez” (smorgasbord), pentru că românul e obişnuit să îşi umple cu vârf farfuriile, aruncând trei sferturi din mâncare. Chiar dacă asta înseamnă că semenii lui, sosiţi după ei la masă, să rămână flămânzi... Lucrurile nu s-au schimbat de când am fost ultima dată într-un tur organizat de o firmă românească, cu turişti români, în Grecia, în 2002. Atunci, colegii mei, deşi nu era criză, se băteau pe micul dejun. Primii care pătrundeau în sala de mese luau tot! Îşi făceau sandvişuri pentru restul zilei. Cei sosiţi mai târziu rămâneau fără mâncare şi să nu vă aşteptaţi să fi găsit înţelegere de la colegii lor mai „repeziţi”! În plus, grecii recunoşteau că încercau să îi pună pe români în ultima serie. Dacă nu, să nu pună mâncarea pentru grupul următor, până românii nu plecau. Că li s-a întîmplat ca românii să-i fi lăsat pe alţii, bulgari, albanezi, ruşi etc. fără mâncare...

Recent, de Paşti, am asistat la o situaţie care confirmă aceste consideraţii. Nimic nu s-a schimbat. Pleşcari au fost, pleşcari sunt încă (mai ales în an de criză...). De Paşti, un hotel din Sf. Constatin şi Elena, o staţiune lîngă Varna, a oferit „all inclusive” cu „doar 22Euro”. Românii s-au repezit – şi s-au trezit „ţepuiţi”. Mai precis, „all inclusive” era un paleativ care acoperea nişte servicii... pentru români, de exact 22E. Băutura era „votcă slabă, bere chioară şi vin prost”, mâncarea era „orez, omletă şi legume”... Ca între români, cei sosiţi mai târziu, rămâneau flămânzi. Şi, fiind încă în afara sezonului, nici plaja nu era prea curată, nici alte servicii disponibile... Noroc că a plouat. Totuşi, să te plângi, când plăteşti „doar 22 Euro”, că nu ai avut servicii de 100?!! Se ştie:cât plăteşti atât primeşti. Un hotel din Bucureşti oferea ca „promoţie”, 59 Euro pe noapte cu mic dejun. Doar acest lucru şi trebuia să îi facă să se întrebe: ce ne dau, frate, de banii ăştia? Că hotelierul bulgar avea business, nu azil pentru asistaţi sociali!

Asta ar trebui să îi înveţe pe români să fie mult mai atenţi la „oferte” – fie ele chiar în staţiuni internaţionale. Nord-americanul are o vorbă: dacă ceva pare prea bun, atunci nu este. Ori sunt condiţii restrictive, scrise cu litere cît se poate de mici (necitite de cei mai mulţi), ori serviciile sunt de o calitate îndoielnică (de exemplu, deseori turcii îşi dau ei singuri „stelele” la hoteluri; deseori, un hotel 4* nu se ridică nici măcar la categoria unui hotel european de 2*). Desigur, când ai bani destui, care vin mai ştiu eu cum şi, deci, nu te doare inima când îi cheltuieşti, un sejur în Antile la un resort privat „all inclusive” de 5*, unde eşti gata să cheltui (în plus) câteva mii de euro, poate fi o destinaţie. Dacă trebuie să te mulţumeşti cu un sejur în Creta, Cipru, o insulă grecească, sau chiar Turcia, orice este sub 300 E de persoană este o cioacă! Preţul corect, cu avion charter, ar trebui să fie în jur de 500E. La greci, 200-250E ar trebui să aducă un sejur rezonabil, la care să mai cheltuieşti din buzunar cca. 150E pe transport şi mâncare-băutură (neincluse). La bulgari, cam acelaşi lucru. Ceea ce face ca oferta litoralului românesc, cu cei (doar) vreo 200-300 E pe sejur, deseori „all inclusive”, să fie o alegere rezonabilă.