...cu trenul din Franţa.” Poate, cîndva, vor cînta din nou copiii români acest cîntecel. Nu acum. Lucrurile pe litoralul românesc se schimbă, oarecum, dar încet şi, deseori, haotic. Nu întotdeauna în direcţia bună.

Schimbări sunt. Cînd am fost ultima dată la mare, în 1998, mi-a fost greu să recunosc Costineştiul. Se construise mult, erau multe lucruri frumoase. Dar apăruseră şi crîşmele pe plaje, cu servicii execrabile – dar pline seară de seară cu amatori de manele date la maximum. Plaja era la fel de murdară şi, în anumite locuri, plină de gropi: oricare localnic care avea nevoie de nisip – şi avea, că se construia şi renova mult – mergea cu vreo căruţă cu pneuri pe plajă şi o umplea cu nisip. Sper că acest obicei a dispărut...

Alt lucru urât, observat din tren, era situaţia lacului Techirghiol, pe limanul dintre Eforie Nord şi Eforie Sud. Limba de nisip, unde se construise haotic tot felul de mici hoteluri şi pensiuni, dispărea sub apă. Marea intra în lac. Băile „reci” erau inundate în ambele staţiuni. Sper că situaţia s-a redresat. Veşti similare am despre staţiunile-boemă din sud, 2 Mai şi Vama Veche. Pe de o parte, o dezvoltare trepidantă a staţiunilor, pe de alta, aglomerarea lor, distrugerea plajelor, distrugerea chiar a spiritului „boem”, cel ce făcea ca vară de vară să sosească aici vilegiaturişti din toată ţara, mai ales artişti, studenţi...

Fără îndoială, litoralul românesc are calităţi care îl fac atrăgător – şi e păcat că nu se profită de ele. De exemplu, trei vechi localităţi greceşti, Callatis, Tomis şi Histria, care ar putea fi puse (mai bine) în valoare. Un oraş mare, Constanţa, care are destule lucruri de oferit vizitatorului, şi alte două, mai mici, dar intersante: Eforie Nord şi Mangalia. Baze de tratament de faimă mondială, profitând de calităţile terapeutice ale lacului Techirghiol – pe care nu le are absolut nici o altă staţiune estivală la Marea Neagră (şi, de altfel, din toată zona Europei; singurele astfel de staţiuni mai sunt Cişme şi, parţial, Dalyan, în Turcia). Pe urmă, căi uşoare de acces, comparabile cu cele din Bulgaria, la jumătatea distanţei dintre, să zicem, Germania şi Grecia, şi de departe mai scurte decît cele turceşti la Marea Neagră – care presupun un zbor la Ankara urmat de ore bune de transport rutier. Dezvoltarea aeroportului Kogălniceanu ar scurta şi mai mult drumul. Pe urmă, Delta – fenomen unic în Europa -, la o distanţă convenabilă de C-ţa, ca şi alte destinaţii dobrogene în apropiere (Adamclisi, Basarabi, Murfatlar). Şi, cel mai important lucru: o plajă generoasă, lungă de sute de kilometri, cel mai adesea acoperită  cu nisip (şi nu petricele, ca în Croaţia, mare parte din Turcia şi chiar Grecia). Din care, în acest moment, sunt folosiţi nu foarte mulţi kilometri din cei 45 dintre C-ţa şi Mangalia (mai precis, între Mamaia şi Vama). Plaje”ascunse” şi nu numai, unde s-au dezvoltat cele mari plaje... naturiste din Europa!

Şi totuşi, cum de nu reuşim să re-atragem turiştii străini, oferindu-le toate aceste lucruri (pe care mulţi dintre ei le-au gustat)? Ei se plîng (pe bună dreptate) de curăţenia locului, de serviciile proaste, de calitatea îndoielnică a hotelurilor învechite, de înghesuiala fără seamă – exacerbată de fenomenul de distrugere a plajelor în partea sudică a litoralului, de oferta scăzută (uneori) de petrecere a timpului liber. Şi, nu de puţine ori, de mâncarea proastă servită la restaurantele din zonă. Dacă ne uităm la aceste plîngeri (repet, justificate), vedem că ele se datorează, în principal, lucrătorilor de pe litoral. Să le luăm pe rînd, lăsând hotelurile la coadă.

A menţine curăţenia, pe plajă, este cel mai simplu lucru de realizat. Şi este elementul d ebază. Se pare că românii nu pot înţelege acest lucru. Nici administratorii plajelor (fie ei bugetari, de la Primării, fie privaţi, de la hotelurile din zonă), nici vilegiaturiştii (care se plâng!) nu fac nimic ca să menţină plajele curate. Unii (vilegiaturiştii) aruncă gunoaie peste tot, ceilalţi nu le adună. „Ce, sunt ţigan?!”, zic ei de obicei cînd trebuie să menţină curăţenia. Deci, depinde în mare măsură de „tradiţia” românilor, obişnuiţi să-şi arunce mizeria pe jos în oraşele în care trăiesc, în poienele şi parcurile unde îşi petrec timpul liber, în trenuri, în cinematografe... Obişnuiţi, întotdeauna, să vină alţii să adune după ei. Legea cu „amendare” celor ce aruncă gunoaie e o glumă proastă care nu sperie pe nimeni... Iar administratorii? Cei ce trebuie să „menţină” curat, chiar sunt plătiţi să „adune mizeria” (deşi sunt sau nu, ţigani)? Interesul propriului business ar trebui să îi facă mai harnici. Unii, mai ales cei ce au reuşit să „privatizeze” o porţiune de plajă, chiar sunt. Aici e o mare problemă şi e greu să se schimbe ceva, cât timp moralitatea românului, gradul lui de civilizaţie, este acolo unde este.

Cam acelaşi lucru este cu „serviciile”. Prea puţini din lucrători sunt calificaţi să le ofere la nivelul normal – da, normal, după standarde europene (sau, măcar, bulgăreşti). Prea puţini şi-au făcut o carieră din aceasta. Sunt, în majoritatea covârşitoare, sezonieri. Care, în timpul extra-sezonului, sunt orice, de la ţărani la tăietori de frunză la câini şi, care, venind vara, se angajează unde pot, cum pot (adesea, pe nuri, şpagă sau pilă) să ofere „servicii” pe litoral. Singurul lor gând este cum să facă mai repede şi mai mulţi bani, să plătească „datoriile” (faţă de cei ce le-au oferit posibilitatea unui job), să-şi plătească cheltuielile şi să ducă acasă o sumă cât mai mare. Unii, chiar duc sume suficiente ca să înceapă constuirea unei pensiuni... Că în această ecuaţie vilegiaturistul nici măcar nu este luat în calcul, e altă poveste. Ca şi mai sus, e greu de crezut că se va schimba ceva în viitorul apropiat. Cine vrea o carieră în domeniu şi face cursuri profesionale, preferă să plece pe la alţii – oferta la greci, chiar italieni şi spanioli, e din ce în ce mai mare. Aşa că rămânem tot cu sezonierii...

Cam la fel este situaţia cu lucrătorii din restaurante. Majoritatea, dacă lucrează în afara sezonului, o face prin birturi, crâşme, fast-fooduri mai ştiu eu pe unde. Majoritatea nici nu lucrează în domeniu. În general, pregătirea lor este... liceul teoretic (eventual), la care se adaugă oarece experienţă – mai ales, cum să fure la gramaj... Obişnuiţi cu clienţi de joasă speţă, beţi de obicei, nu dau în brînci cu servialitatea, nici cu bunele maniere. Iar bucătarii... cel mult pot fi angajaţi la vreo cantină. Care a fost bucătar, chiar maestru, e demult în UE sau America! Şi nu puţini s-au „privatizat”, deschizând vreun restaurant mai ştiu eu pe unde. Pe care nu îl poate lăsa, pe timpul verii. Cum poţi stabiliza lucrători în acest sector? Greu, foarte greu (dar nu imposibil). Una ar fi să concurezi oferta grecilor, care promit salarii bucătarilor români, pe timpul verii (contract 3 sau 6 luni), între 800-1000Euro/lună. E posibil? Numai dacă restaurantele respective au mulţi, foarte mulţi clienţi – străini! Un cerc vicios, s-ar zice.

Chestia cu „posibilităţi de distracţie” e relativă şi, în parte, se rezolvă de la an la an. E nevoie de investitori. Mai e nevoie de responsabilitate din partea celor care oferă aceste servicii. Deci, revenim la lucrătorul român... În schimb, aglomeraţia de pe plaje este un fapt care e greu de controlat. Desigur, e nevoie de lucrări de întărire a digurilor, de cosntruirea altor noi, de lărgire a plajelor, de curăţire a lor... A se interzice luarea de nisip de pe plaje – pînă la coadă e vorba de furt din avutul obştesc! Marea doar uneori aduce nisip pe plajă, de foarte multe ori îl aduce Primăria. Cu cheltuieli însemnate. Pentru aceste lucrări, Primăriile ar trebui să folosească judicios „taxele de litoral”, dacă tot le iau, dar mai ales să impoziteze strict afacerile de pe litoral – inclusiv „particularii” care închiriază spaţii pe timpul verii. Trebuie să responsabilizeze pe toată lumea care este implicată în această industrie.

În sfîrşit, spaţiile de cazare. Cele mai multe sunt vechi. Unele hoteluri au şi 40 de ani vechime! Neglijenţa, murdăria, „carcalacii” le-au adus, pe multe, în situaţia de ruine. E drept, multe au început să fie renovate, mai ales în ultimii ani. Nu ştiu dacă o fac Ministerul Turismului, vechii proprietari sau noii proprietari (dacă cei vechi au falimentat sau au reuşit să vândă...). Mobilă nouă, băi noi, pardosele, televizoare, aer condiţionat, termopane... Cel puţin aparent, unele din aceste hoteluri (unele, chiar de doar 2*!) au aspect civilizat. Hotelierii menţin curăţenia în jurul clădirii şi, în caz că sunt la plajă, curăţă şi plaja în sectorul lor. Sunt însă puţine, mult prea puţine pentru cererea românilor. Şi mai ales, sunt înghesuite, doar în cîteva localităţi-staţiuni. Tot aici s-au construit hoteluri şi pensiuni noi, mai mult un fel de plombe care au înghesuit şi mai mult locul – dar şi plaja.

D-na Udrea, văzînd diferenţa dintre hotelurile „statului” şi cele ale privaţilor, caută o soluţie: vrea să vândă absolut toată baza hotelieră a Ministerului.. Probabil această măsură va redresa situaţia – întrucâtva. Pentru că, să nu fim idealişti: vor apare şi o groază de „investitori”, mai ales români, care vor căuta mai ales un mod de a-şi spăla banii obţinuţi mai ştiu eu cum. Posibil, nici mulţi dintre străini nu vor fi mai curaţi... Ca să nu uităm că vor apărea, probabil, şi tot felul de „realtori”, care vor cumpăra hotelurile pentru că se vînd ieftin şi vor aştepta să le revîndă, scump (între timp, nefăcând nimic cu ele...) Desigur, soluţia ar fi să apară, printre cumpărători, marile lanţuri hoteliere, turoperatorii... Dar vor vrea ei să-şi aducă clienţii în înghesuiala şi murdăria plajelor româneşti? Pentru că, ceea ce depinde ei (servicii, restaurant, angajaţi), vor şti să pună la punct. Eu nu aş crede.

Deci, ce facem? Situaţia începe să devină dramatică! Turcia îşi dezvoltă din ce în ce mai mult baza. E o ţară minunată, cu foarte multe locuri de vizitat (în această privinţă „bate” de departe România şi Bulgaria). Are şi un start de două decenii în faţa românilor. Distanţele sunt prea lungi – dar îşi pun la punct şoselele, introduc trenuri de mare viteză, construiesc aeroporturi. Dacă va intra în Europa – şi asta se poate întâmpla oricînd -, ne-am cam ars. Am fost pe-acolo, am văzut o groază de englezi, olandezi, scandinavi, germani petrecându-şi vacanţa pe plajele minunate ale Turciei. Cu ape calde 6 luni pe an! De un albastru de vis. Cu multe posibilităţi de petrecere a timpului – nu numai de vizitare a ruinelor greceşti, ci şi cu paraplane, croaziere pe caicuri, vizite în Capadocia şi Pamukale... Ca să scape de drumurile lungi, îşi cumpără acolo proprietăţi: apartamentre în vile în zone rezidenţiale private. Nu „share vacantion”, ci chiar proprietăţi! La 20-30 de mii, cine nu ar cumpăra?

De ce dau un semnal de alarmă? Pentru că, în turism mai mult decît în orice domeniu, un client câştigat rămâne credincios o viaţă întreagă! Toţi cei ce sunt acum cuceriţi de bulgari, greci, turci... nu vor mai veni în veci în România! Deci, nu mai avem timp.